Cadelnita

Pomenirea Mitropolitului Bartolomeu la un an de la trecerea la Domnul

2012-01-29T22:18:00.000+02:00

Parastasul la un an pentru vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu va avea loc pe 29 ianuarie 2012, în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.

Înalt Preasfințitul Bartolomeu Anania (1921-2011)

„Întrucât data de 31 ianuarie, data propriu-zisă în care Mitropolitul Bartolomeu a părăsit această lume, este într-o zi peste săptămână, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Andrei a considerat că este potrivit pentru credincioşii clujeni să-şi comemoreze păstorul plecat în eternitate, ca această slujbă să fie oficiată cu o Duminică înainte, adică pe data de 29. Va fi oficiată, cu acest prilej, Liturghia arhierească, aşa cum se obişnuieşte, de către un sobor de preoţi în frunte cu Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei şi cu Preasfinţitul Episcop Vasile. Din sobor vor face parte membrii Permanenţei şi cei nouă protopopi ai Arhiepiscopiei. Sigur, la acest eveniment sunt invitaţi să participe toţi cei care l-au cunoscut, iubit şi apreciat pe Vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu, care, prin viaţa şi prin activitatea lui, a marcat în mod ireversibil şi definitiv această lume clujeană, în care el a trăit şi cu care s-a identificat până la moarte”, a declarat purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Clujului, părintele Bogdan Ivanov.
Fostul şi primul Mitropolit al Clujului, Bartolomeu Anania, a trecut la cele veşnice pe 31 ianuarie 2011, la vârsta de 89 de ani şi a fost înmormântat în Cripta Ierarhilor de la demisolul Catedralei Mitropolitane.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Mărgăritare duhovniceşti

2012-01-28T17:31:00.000+02:00

1. Răul înaintează puţin câte puţin. Dacă ar veni deodată, nu am fi inşelaţi.

2. Bunul Dumnezeu Se îngrijeşte de noi, mai întâi, pentru viaţa cealaltă şi după aceea, pentru aceasta.

3. Câtă vreme trăieşte, omul are multă treabă de făcut pentru îmbunătăţirea sufletului lui şi are dreptul să dea examene duhovniceşti. Dacă moare şi nu trece, cade. Reexaminare nu există.

4. Fără duhovnici buni se golesc bisericile, dar se umplu clinicile de psihiatrie.

5. Astăzi lumea s-a umplut de asigurări şi asigurări, dar, fiind depărtată de Hristos, simte cea mai mare nesiguranţă. În nici o epocă nu a existat nesiguranţa pe care o au oamenii contemporani. Şi deoarece asigurarile omeneşti nu-i pot ajuta, ei aleargă acum să intre în corabia Bisericii, ca să simtă siguranţă duhovnicească, căci văd cum corabia lumească s-a scufundat.

6. Dacă omul, şi mai ales monahul, şi-ar cunoaşte urâţenia sa lăuntrică, n-ar urmări frumuseţi exterioare. Înlăuntrul său, sufletul are atâtea pete, atâtea mâzgăleli şi noi să ne privim, de pildă, hainele noastre? Ne spălăm hainele, le călcăm şi suntem curaţi, dar înauntru suntem… nu mă întreba! De aceea, dacă cineva ar sesiza ce necurăţie duhovnicească are înlăuntrul său, n-ar mai sta să scoată cu atâta migală cea mai mică pată de pe hainele sale, pentru că acestea sunt de mii de ori mai curate decât sufletul lui. Dar dacă omul nu are în vedere zgura duhovnicească pe care o are înlăuntrul său, el atunci caută să scoată cu migală şi cea mai mică pată. Ceea ce trebuie, este să-şi întoarcă toată grija spre curăţia duhovnicească, spre frumuseţea lăuntrică şi nu spre cea dinafară.

7. Dragostea şi smerenia sunt grele pentru diavol şi uşoare pentru om.

8. Toată lumea se îndreaptă spre a ajunge un singur caz. O încurcătură generală. Nu poţi spune: “Într-o casă s-a stricat puţin fereastra, sau altceva, să o repar”. Toată casa este în dezordine. S-a stricat tot satul. Situaţia a scapat de sub control, numai de sus mai e nădejde, la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu să lucreze cu şurubelniţa, cu mângâierea mâinii Sale ca să repare. Lumea are o rană care s-a îngălbenit şi trebuie spartă, dar încă nu s-a copt bine.

9. Dumnezeu face minuni când cineva participă cu inima sa la durerea celuilalt.

10. Trebuie să avem nobleţe duhovnicească, să dispreţuim pe diavolul şi toate telegramele lui viclene – gândurile – şi să nu începem a discuta cu el. Toţi judecătorii de s-ar aduna nu vor putea sta împotriva unui diavolaş mic.

11. Numai lângă Dumnezeu află omul bucuria cea adevărată şi veşnică.

12. Câtă nefericire există în lume! Când pe cineva îl doare şi se interesează de ceilalţi şi nu de sine, atunci el vede întreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovniceşti…

13. Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască.

14. Precum copilul suferă când se depărtează de mama lui, tot aşa şi omul suferă şi se chinuieşte când se depărtează de Dumnezeu. Depărtarea omului de Dumnezeu este iad.

Într-un minut, omul poate deveni înger sau drac. Cum? Cu smerenia sau cu mândria. Ce, oare au trebuit ore întregi ca Luceafărul să se facă diavol din înger? S-a făcut în câteva secunde. Modul cel mai uşor ca să ne mântuim, este dragostea şi smerenia. De aceea, să începem cu dragostea şi smerenia, şi după aceea vom înainta şi cu celelalte.

15. În vechime când se pornea vreun război, cu vitejie mergeau să se lupte pentru apărarea Patriei, a neamului lor. Astăzi, nu mai mergem să ne apărăm Patria, sau să ne luptăm ca să nu ne ardă barbarii casele, sau să ne ia sora şi s-o necinstească, nici nu mergem pentru vreun neam, sau pentru vreo ideologie. Acum mergem sau pentru Hristos sau pentru diavolul. Frontul este clar.

16. Sufletul ce se minunează de frumuseţile lumii materiale, arată astfel ca în el trăieşte lumea cea deşartă; de aceea, este atras de făptură şi nu de Făcător, de pământ şi nu de Dumnezeu. Nu are importanţă dacă pământul acesta este curat sau are noroiul păcatului. Inima, când este atrasă de frumuseţile lumeşti, care nu sunt păcătoase, dar care nu încetează să fie deşarte, simte bucuria lumească a vremii, care nu are mângâierea dumnezeiască, într-ariparea lăuntrică cu veselie duhovnicească. Însă, când omul iubeşte frumuseţea duhovnicească, atunci sufletul lui i se umple şi i se înfrumuseţează.

17. Nedrepţii se nedreptăţesc veşnic, în timp ce cei ce primesc cu bucurie nedreptatea sunt îndreptăţiţi veşnic.

Extras din Paisie Aghioritul – Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan.

Iarta-ma Tu...

2012-01-27T00:14:00.001+02:00

Sunt cel mai mic,

Cel mai uitat odor…

Am gresit cu gandul, cu vorba si cu fapta,

Si mie greu sa-mi mai ridic privirea,

Sa mai respir.

Atata iertare am cerut,

Si o farama de intelepciune…

Dar am ramas gol.

Doar eu si nevrednicia mea,

Doar eu si-o lacrima…smolita parca.

Iarta-ma TU…

Caci mie mi-e greu sa-mi mai pot ierta,

Atat rupere de Cer, atata deznadejde adanca.

Iarta-ma Tu…

Si du-mi inima te rog intr-o lume doar cu ingeri,

Si cu pace ,

Si cu Tine… .

Pana si lacrima aceasta, smolita si curgand nebuna

Pe obrazul meu taiat,

O simt prea mica, prea straina…

De ce esti Tu…de Adevarat… .

Sunt prea departe…

Si ma doare dorul acesta de a fi primit,

De a fi luat in brate ca si fiul risipit…

Plang ca un nebun si umblu ca un beat,

Dar betia mea e o culme,

Iar Tu esti o stanca… .

Cheama-ma pe nume,

Sau cheama-ma ca pe un simplu prizioner…

Dar Te rog, nu ma lasa…

Nu-mi lasa mana fara de Cer.

Ard dupa Tine…si strig…Te chem…

Mai vino si azi la mine,

Un simplu calator stingher… .

(Andreea Matei).

Iconograf Bannicov - Igor Talmaci Moldova

2012-01-18T12:00:00.000+02:00

Biserica de la Sadinca, jud. Sibiu

2012-01-12T01:00:00.000+02:00

„Această Mănăstire e darul lui Dumnezeu şi s-a pus sub ocrotirea Sfintei Cruci pentru ca suferinţa, tristeţea care vine întâi ca primul sentiment de cinstire a Sfintei cruci să ne aducă bucuria care străbate din Crucea Mântuitorului Iisus Hristos, ‘că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea’”, a spus Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.

Versuri scrise la intrarea în biserica de la Sadinca

Un lung tren ne pare viaţa.

Ne trezim în el mergând,

Fără să ne dăm noi seama,

Unde ne-am suit şi când.

Fericirile sunt halte,

Unde stăm cât un minut,

Până bine ne dăm seama,

Sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt staţii

Lungi, de nu se mai sfârşesc

Şi în ciuda noastră parcă,

Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,

Înainte tot privim,

Să ajungem mai degrabă

La vreo ţintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,

Clipe scumpe şi dureri,

Noi trăim hrăniţi de visuri

Şi-nsetaţi după plăceri.

Mulţi copii voioşi se urcă.

Câţi în drum n-am întâlnit,

Iar câte un bătrân coboară,

Trist şi frânt, sau istovit.

Vine-odată însă vremea,

Să ne coborâm şi noi.

Ce n-am da atunci o clipă,

Să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe când, privind în urmă,

Plângem timpul ce-a trecut,

Sună goarna VEŞNICIEI:

< Am trăit şi n-am ştiut > “

La varsta de zece ani, unui copil din Ardeal, marele Arsenie Boca i-a prezis ca va ajunge calugar si ca va face o manastire. Prezicerea s-a implinit. Monahul David a inaltat o biserica la Sadinca, un sat parasit de langa Sibiu, iar harul lui intoarce oamenii inapoi.

Minune dumnezeiasca

Acum vreo 35 de ani, satul sibian Sadinca a disparut. Pur si simplu. Oamenii si-au desfacut casele, le-au pus in carute sau in masini si-au plecat. Era un sat bogat, cu magazine, camin cultural, scoala cu multi copii, biserica, traditii si, mai presus de toate, un pamant grozav de roditor. Iar viile Sadincai, sadite cu migala pe terasele nisipoase ale dealurilor, erau cele mai scumpe si mai nobile din Transilvania.

O taina, disparitia asta... S-a vorbit de Ceausescu, de comasarea satelor indepartate obligate sa-si lase vatra, bisericile si mortii din cimitir, si sa se mute la "centru", in comune. Totusi, nici un sat nu dispare asa, peste

noapte, ca si cand n-ar fi fost. Dar oamenii au plecat, unul dupa altul.

Au luat totul. Chiar gardurile si bolovanii din temeliile caselor. Au lasat doar chenarele de piatra ale portilor, paznice la pustiu, cu numele si anii incrustate in ele. Asa arata astazi Sadinca: ca un larg cimitir, intre dealuri enorme, golase, avand in loc de cruci portile de odinioara ale curtilor. Doar patru batrani au mai ramas in sat, din care doi vaduvi. Si trei case neruinate. Intr-un tarziu, cand i-am intalnit, am aflat de la ei care a fost adevaratul motiv al parasirii asezarii. "De fapt, cam de cand cu biserica", au zis. Biserica se stricase iar fostul preot fusese silit de comunisti sa paraseasca satul, in anul 1974. De aceea au plecat sadincenii. Fara magazine, camin, chiar si fara scoala puteau trai. Nu puteau trai insa fara Dumnezeu.

"Calugare, ma arzi!"

Avea 11 ani, il chema Dan Stoica si se afla la manastirea din Sambata de Sus, intre o mie de crestini ingenuncheati in jurul marelui duhovnic Arsenie Boca. Nu mai fusese niciodata intr-o manastire.

Din satul de alta data au mai ramas numai portile

Nu stia nimic despre preoti, despre randuielile bisericii. Se uita la calugarul acela inalt, din mijlocul multimii, nu-si putea lua ochii de la el si i se parea ca prezenta lui trece de conturul hainelor, ca imprastie in jur "un fel de lumina". Parintele Arsenie Boca binecuvanta pe cap toti oamenii ingenuncheati. Cand a trecut prin dreptul lui l-a ocolit. Atunci, in acele clipe, copilul a avut o pornire aproape neomeneasca. A simtit ca parca "nu mai putea trai" fara binecuvantarea aceea. A tras spre el mana parintelui Arsenie si si-a asezat-o pe cap. A tinut mana aceea strans, cu amandoua palmele, pe crestetul capului sau aspru, tuns chilug, de copil de la tara. Si azi are in minte secventa asta, moment cu moment. Fiecare intonatie a spuselor parintelui. Marele Arsenie si-a lasat capul pe spate, a inchis ochii si a spus: "Calugare, ma arzi!". Toata multimea a incremenit. Avea inca palma pe capul copilului. "Tu vei fi calugar, te vei numi David si vei sta sus, intr-un varf de munte. Iti vei cauta multa vreme calea prin alte locuri, dar pana la urma vei veni sa ridici o manastire tot aici, in Ardeal, aproape de casa..." Cuvintele acelea i-au ramas baiatului infipte in suflet. Si le-a amintit mai ales mai tarziu, cand toata faptura lui incepuse sa fie cuprinsa de-un dor de pace si de liniste. Nu-i placea lumea, cu vorbele si maruntisurile ei. Era retras, voia sa nu vorbeasca, sa nu auda. Mergea tot timpul la manastire si la 16 ani devenise deja monah. A stat multa vreme in preajma parintelui Arsenie.

Parintele David cel mult iubit

I-a fost dintre cei mai apropiati ucenici. A fost partas la multe prorociri acolo, la Sambata de Sus, rostite de marele duhovnic. Oameni carora parintele Arsenie le spunea numele si necazurile, desi-i vedea pentru prima data, intrand pe poarta manastirii. Insusi tatal lui Dan s-a numarat printre acestia, un alcoolic violent, care-si pierduse credinta. Arsenie Boca a spus simplu: "Intr-o luna nu va mai bea". Dupa o luna de zile, tatal Ion a intors paharul pe masa si n-a mai baut nici o picatura de alcool pana astazi.

Dan se nascuse in tinutul Fagarasului, nu departe de Sadinca. De la Sambata a fost trimis la manastirea Caldarusani, la seminarul monahal, ca sa invete carte. Apoi prin alte manastiri. A parasit Ardealul. Si-a cautat linistea prin lume. Dorul lui de liniste. Si mereu i-au rasunat in minte, ca ecourile unui clopot de catedrala, vorbele parintelui Arsenie: "Dar vei veni sa faci o manastire tot aici, aproape de casa...".

Continuarea

Icoane lemn sticla Mihai Olteanu

2012-01-09T14:08:00.000+02:00

Icoana pe lemn - 40x35 -Ulei pe lemn, rama metaloplastie alama ( Icon on wood, oil )

Icoana pe sticla - 40x30 - foita de aur si argint (Oil on glass icon, gold and silver leaf)

Icoana pe sticla - 40x30 - Ulei. foita de aur si argint (Oil on glass icon, gold and silver leaf)

Icoana pe sticla - 30x20 - foita de aur (Oil on glass icon, gold leaf)

Icoana pe sticla - 20x10 - Ulei pe sticla ( Oil on glass icon )

Biserica Sfanta Teodora din Peloponez, Vasta

2012-01-08T23:32:00.000+02:00

Church of St. Theodora Hold

Church of Saint Theodora. A look inside ...

Saint Theodora with 17 trees on the roof. Arcadia

Church of St. Theodora Hold

Biserica Sfanta Teodora din Peloponez, localizata in asezarea Vasta, este una dintre cele mai minunate bisericute din lume, fiind unica prin cele petrecute cu ea. Biserica este zidita pe un loc unde mai apoi au crescut copaci. Copacii au imbratisat-o si au strans-o la piept, insa fara a o deteriora.

Vasta este o localitate din municipalitatea Megalopolis, in prefectura de Arcadia , Peloponez, Grecia. Vasta, micuta asezare din Arcadia , este cunoscuta lumii intregi pentru "miraculoasa bisericuta" a Sfintei Teodora de Peloponez.

Biserica Sfanta Teodora din Peloponez - biserica din care au crescut copaci

Aceasta sfanta a vietuit in secolul al XI-lea, in vremea maretului Bizant. Cand regiunea a fost asaltata de banditi, Sfanta Teodora a fost nevoita sa-si apere, dupa puteri, satul, insa, ca femeia, nu putea face prea multe. Pentru a nu fi respinsa din oaste, Teodora s-a deghizat in soldat si a intrat in randurile luptatorilor.

Din randuiala lui Dumnezeu, Teodora nu a supravietuit luptei. Se zice astfel ca, pe cand zacea intinsa la pamant, ea ar fi soptit cuvintele: "Fie ca trupul meu sa devina biserica, sangele meu sa devina rau de apa, iar parul meu sa devina padure de copaci."

Locuitorii din Vasta, miscati de eroismul acesteia si indurerati pentru pierderea ei, au construit o biserica pe locul unde a avut loc batalia si unde a si adormit in Domnul sfanta. Bisericuta din piatra a fost construita de localnici undeva intre secolele X-XII.

Legendele locului marturisesc cum ca un rau al zonei si-a schimbat traseul, ajungand astfel sa treaca chiar pe sub temelia bisericii construite de ei. Mai apoi, copaci au inceput sa creasca din acoperisul bisericii, ale caror radacini nu se vad nici in interiorul bisericii, nici sub tavan si nici pe lateralul cladirii. Sute de ani au trecut, insa radacinile tot nu se vad.

Astazi, pe acoperisul bisericutei ridicate in cinstea Sfintei Teodora de Peloponez, se afla un numar de 17 copaci uriasi. Cea mai mare parte dintre ei sunt inalti de peste 30 de metri, unii dintre ei avand o grosime de peste un metru. Multi dintre copaci au o greutate de peste o tona. Totusi, desi acoperisul bisericutei este subtire, fara nici o intaritura speciala, rezista ca prin minune. Oamenii de stiinta care au cercetat cazul isi marturisesc neputinta de a explica cum cresc copacii pe un acoperis subtire fara sa se prabuseasca biserica.

Sfanta Teodora din Vasta a ajuns, in foarte scurt timp, mult iubita de crestinii din zona. Minunile nu au incetat sa apara, multi gasindu-si alinare la mormantul sfintei. Biserica Ortodoxa a Greciei a canonizat-o, iar pelerinajele in Vasta nu inceteaza niciodata.

Se intampla adesea ca Sfanta Teodora de Peloponez sa fie confundata cu Sfanta Teodora din Alexandria, care imbracandu-se in haine de barbat a intrat si s-a nevoit intr-o manastire de calugari. Si-a luat numele de Teodor. O femeia a l-a acuzat pe "Teodor" ca a lasat-o insarcinata, iar sfanta a tacut, pentru a nu crea sminteala. Pentru mai multe, sa cititi viata Sfintei Teodora din Alexandria .

Ce spun oamenii de stiinta despre minunea din Vasta ?

In anul 2003, la cel de-al patrulea simpozion de "Archaeometrie" din Grecia s- a prezentat un raport geofizic asupra bisericutei din Vasta. Cercetatori de la Universitatea din Patras au venit special in Grecia pentru "a studia" minunea. Bisericuta se afla atat in purtarea de grija a Arhiepiscopiei locului, cat si sub ocrotirea Ministerului Culturii, ca monument bizantin de valoare nationala.

Minunea este evidenta: radacinile celor 17 copaci imensi nu se vad pe nici o parte. Acoperisul are o grosime de doar cativa centimetri, peretii sunt si ei din piatra, fara crapaturi sau gauri. Radacinile nu se vad nici in interior, nici in afara. Datorita acestora, micuta cladire se afla sub o imensa presiune, in timp fiind necesare unele restaurari, dar minore, si mai ales din cauza curiozitatii unora lipsiti de experienta, care au incercat "sa inteleaga" misterul. Interventiile neprofesioniste au afectat arhitectura bisericii, insa mult prea putin.

S-a hotarat sa se faca un test cu ultrasunete, peretii urmand a fi analizati bucatica cu bucatica. Rezultatul cercetarilor au oferit cercetatorilor raspunsurile necesare pentru a primi abrobarile necesare restaurarii in intregime a monumentului. S-a vazut cum radacinile se scurg prin firisoarele de spatiu ramas liber intre pietrele zidurilor, pana in pamant. Zidurile se afla intr-o permanenta tensiune, iar cladirea a devenit "un corp viu".

Marturiile arheologilor raman insa si ele la aceeasi concluzie: aceasta este o minune, unica in lume si inca inexplicabila, cum radacinile au putut urma aceasta cale si cum bisericuta si acoperisul sunt neatinse. Loukas Constantin, geolog: "Nu exista explicatie din partea geologiei. Este vorba de o minune continua" (1987). Gheorghe Raptis, silvicultor: "Intregul fenomen depaseste orice explicatie logica, fireasca si stiintifica a omului" (1992).

Elefterie Beligiannis, inginer: "De vreme ce vanturile care sufla acolo au puterea sa dezradacineze arbori, se intelege clar cu ce mare putere apasa cei 17 copaci asupra acoperisului" (1986). Elena Stavrogiannis, arhitecta: "Fenomen inexplicabil stiintific. Puterea greutatii si a vanturilor ar fi trebuit ca, datorita pozitiei bisericutei, dar si datorita constructiei provizorii a acesteia, si tinand seama si de vechimea ei, sa duca la distrugerea sa. Insa ea a ramas in picioare de atatea secole, fara stricaciuni serioase" (1993).

Anastasie Tinka, teolog, arheolog, istoric: "Intreaga crestere, existenta si viata a copacilor de pe acoperisul bisericutei Sfintei Cuvioase Mucenice Teodora uimeste, depaseste orice ratiune si explicare fireasca a omului. Aceasta arata o insusire rara: interventia lui Dumnezeu pentru faptura Lui, savarsirea minunii."

Makrigiannis, geolog: "Saptesprezece uriasi sprijiniti pe nimic. Toti acesti arbori imensi sunt inradacinati pe nimic, sau mai bine-zis pe acoperisul gros de cativa centimetri! Cea mai mare surpriza ne asteapta inauntru. Nici o radacina cat de mica nu iese dintre zidurile vechi. Nici o crapatura care sa se datoreze lor! Atunci cand vantul bate printr-un copac urias al bisericutei, radacinile lui formeaza niste parghii atat de puternice, incat micul asezamant ar trebui sa se darame imediat. Ca geolog, sunt in masura sa stiu foarte bine ca zidurile s-ar fi crapat si s-ar fi spart chiar numai din cauza unui singur copac, cu atat mai mult ca sunt saptesprezece" (1993).

crestinortodox.

Soborul Sfântului Prooroc Înaintemergătorului Botezătorului Ioan

2012-01-06T23:51:00.001+02:00

Not copy

În această lună, în ziua a şaptea, soborul Sfântului Prooroc Înaintemergătorului Botezătorului Ioan

După cum este obiceiul, Biserica dreptmăritoare a rânduit ca după unele mari sărbători ale Mântuitorului sau ale Maicii Domnului, în ziua care urmează praznicului să fie cinstit principalul personaj secundar al marii sărbători.

Astfel, în ziua după Botezul Domnului facem prăznuire de sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, cel mai mare dintre profeţi, glasul care strigă în pustie "gătiţi calea Domnului", turtureaua pustiei care a binevestit primăvara harului, făclia Luminii dumnezeieşti, răsăritul ce a vestit pe Soarele Dreptăţii, ca un înger pământesc şi om ceresc, care stă la graniţa dintre cer şi pământ şi uneşte Vechiul şi Noul Testament. Trimis de Dumnezeu în deşert să anunţe vestea cea bună a venirii lui Mesia Hristosul, şi să pregătească calea lui Iisus, Ioan îşi împlineşte misiunea botezând pe Isus în apele Iordanului. De acum strălucirea lui urma să scadă, iar a Mântuitorului să crească.

Totuşi, chiar după venirea Harului şi moartea lui ca martir, Ioan Botezătorul continuă să fie pentru creştini, în sens duhovnicesc, Înaintemergătorul Domnului. Model de înfrânare, de pocăinţă, de curăţire de patimi prin asceză şi rugăciune, iniţiator al vieţii monastice şi a celei pustniceşti, Ioan nu va înceta niciodată să fie cel care găteşte calea ce duce la Hristos.

Sfântul Ioan, Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului a primit de la însuşi Domnul Hristos mărturia că el era cel mai mare dintre toţi oamenii născuţi din femeie şi cel dintâi între Prooroci. Pe când încă se afla în pântecele maicii sale, sfânta Elisabeta, el a tresărit de bucurie în preajma lui Mesia pe care îl purta în ea Prea Sfântă Maica Domnului, venită în vizită la verişoara ei (Luca 1, 39-54). La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednică" (cf. Evrei 11, 38), s-a retras în pustiu, acoperit cu o haină din păr de cămilă şi încins cu o curea de piele (aceasta semnificând stăpânirea tuturor pornirilor trupeşti). Regăsind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hrănea cu lăcuste conservate în miere sălbatică, şi îşi ţinea în contemplare mintea netulburată de grijile acestei lumi.

Not copy

În anul 15 al domniei cezarului Tiberiu (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu în pustie, s-a dus în regiunea Iordanului, pentru a predica pocăinţa către mulţimile care veneau la el, atrase de viaţa sa îngerească. El îi boteza în apele Iordanului în semn de curăţire de păcatele lor, şi pentru a-i pregăti să îl primească pe Mântuitorul, el îi îndruma să facă mai curând roade vrednice de pocăinţă, decât să se laude că sunt fiii lui Avraam. Reluând cuvintele proorocului Isaia, el le spunea :

Un glas strigă: "În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe, drepte şi cele colţuroase, căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit".

(Isaia 40, 3-5).

Pentru că poporul se întreba dacă nu cumva era el Mântuitorul aşteptat de atâtea generaţii, Ioan le spune: "Eu vă botez cu apă, dar vine altul mai mare decât mine, El vă va boteza cu foc şi cu Duh Sfânt".

Not copy

Curăţenia sa şi dragostea sa pentru feciorie erau într-atât de mari încât fost socotit vrednic, nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al cărui Înainte-mergător a fost să fie, ci chiar să Îl boteze în Iordan ("ca să se plinească dreptatea") şi să fie martorul descoperirii Sfintei Treimi cu acest prilej (de acest moment facem pomenire la Teofanie, 6 ianuarie).

Sfântul Ioan medita fără încetare la Cuvântul lui Dumnezeu şi le considera pe toate ale acestei lumi ca fără valoare faţă de Legea dumnezeiască, a cărei desăvârşită întruchipare era viaţa sa. De aceea nu se temea să adreseze reproşuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de ruşine şi dezmăţat care, contrar Legii, se căsătorise cu Irodiada, soţia fratelui său, Filip, pe când acesta din urmă era încă în viaţă şi avusese cu ea o fată, Salomeea. Profetul îi vorbea în numele lui Dumnezeu : "Nu îţi este îngăduit să ai ca soţie pe femeia fratelui tău". De aceea Irodiada nutrea o ură puternică împotriva lui Ioan şi voia să îl omoare; era însa împiedicată de Irod, care îl proteja pe Ioan, ca bărbat drept şi sfânt, dar mai ales pentru că se temea de popor, care îl cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. În cele din urmă Irodiada cea perfidă îşi atinse scopul şi făcu astfel încât Profetul sa fie dus la închisoare în fortăreaţa din Macheronte.

Când fu aniversarea zilei de naştere a regelui, în apropierea Paştilor, acesta invită pe notabilii regatului său la un mare ospăţ, în timpul căruia toţi se dedară îmbuibării şi beţiei. Salomeea dansa cu voluptate în faţa mesenilor acestui banchet al slavei deşarte, şi ea plăcu privirii desfrânate a tatălui său care îi jura sa îi dea ca recompensă orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumătate din regatul său. La sfatul mamei sale, tânăra ceru sa îi fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezătorul. Regele se simţi încurcat, dar din cauza jurământului său, şi pentru a nu-şi pierde onoarea în faţa invitaţilor, se decise să îl omoare pe Cel Drept. Sentinţa fu pe loc executată, un soldat îi tăie capul Sfântului Ioan în închisoare şi îl aduse imediat, încă sângerând, pe un platou, în sala de ospăţ care adresa în tăcere reproşul său faţă de slăbiciunea criminală a regelui. Salomeea prezentă mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Mănâncă, o, mamă, trupul celui care a trăit ca unul fără trup, şi bea sângele lui. Această limbă care nu înceta să ne facă reproşuri va tăcea de-acum pentru totdeauna".

Ucenicii Sfântului veniră să îi ia trupul şi merseră să îl îngroape în Sevastia apoi se duseră să îl înştiinţeze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moaştele Sfântului Înaintemergător fură regăsite în mod miraculos, pentru a răspândi harul asupra credincioşilor care li se închină.

Acest act sângeros pare să fi fost îngăduit de Dumnezeu pentru că, după ce a fost Înaintemergătorul lui Hristos pe pământ, Sfântul Ioan Botezătorul să fie de asemenea în împărăţia morţilor şi să meargă să înştiinţeze pe morţii cei drepţi de speranţa în Mântuire, venirea apropiată a lui Mesia care trebuia să spargă, prin Cruce, porţile şi închizătorile Iadului.

Prin viaţa precum şi prin moartea sa, Înaintemergătorul rămâne de asemenea pentru toţi Creştinii un Profet şi un stăpânitor al vieţii spirituale. Prin comportamentul său ireproşabil, el îi învaţă să lupte până la moarte împotriva păcatului, nu numai pentru respectul dreptăţii şi ascultarea Legii lui Dumnezeu dar şi pentru a înainta în virtute şi curăţia inimii. Orice conştiinţă cizelată prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamănă, deci, cu Înaintemergătorul şi croieşte "căile Domnului" în sufletul care se căieşte, pentru a-i da cunoaşterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).

Prăznuirile Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica Ortodoxă are şase zile de prăznuire pentru Sfântul Ioan Botezătorul. În ordine calendaristică, cu începutul anului bisericesc (1 septembrie):

23 septembrie - Zămislirea sfântului Ioan Botezătorul

7 ianuarie - Soborul sfântului prooroc, înaintemergătorului şi botezătorului Ioan (a doua zi după Teofanie, 6 ianuarie)

24 februarie - Întâia şi a doua aflare a Capului Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan

25 mai - A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul

24 iunie - Naşterea sfântului Ioan Botezătorul

29 august - Tăierea capului Înaintemergătorului

Imnografie

La Soborul Înaintemergătorului Domnului (7 ianuarie):

Tropar, glasul al 2-lea:

Pomenirea dreptului este cu laude; iar ţie destul îţi este mărturia Domnului, Înaintemergătorule; că te-ai arătat cu adevărat şi decât proorocii mai cinstit, că şi a boteza în repejuni pe Cel propovăduit te-ai învrednicit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit şi celor din iad pe Dumnezeu Cel ce S-a arătat în trup, pe Cel ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă.

Condac, glasul al 6-lea:

De venirea Ta cea trupească temându-se Iordanul, cu frică s-a întors; şi slujba cea duhovnicească plinind-o Ioan, cu frică s-a tras înapoi. Cetele îngereşti s-au spăimântat, văzându-Te şi toţi cei din întuneric s-au luminat, lăudându-Te pe Tine, Cel ce Te-ai arătat şi ai luminat toate.

Moaşte

Părţi din moaştele Sfântului Ioan Botezătorul se găsesc la:

Biserica Sfântul Dimitrie, Neo Phaleron, Pireu, Grecia

Biserica Sfântul Macarie din Alexandria, Egipt

Catedrala Notre-Dame din Amiens, Franţa

Muzeul Benaki, Atena

Muzeul Topkapi, Istanbul

Moscheea Umayyazilor, din Damasc, Siria

Mănăstirea Cetinje, Muntenegru

Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul - Lipniţa, jud. Constanţa

Venerabilul cap al Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, în Catedrala din Amiens

Boboteaza

2012-01-05T19:42:00.001+02:00

Pe 6 ianuarie, Biserica ortodoxă sărbătoreşte botezul lui Iisus Hristos, sau Boboteaza, ziua în care se sfinţesc apele din întreaga lume, după ce Iisus a intrat în râul Iordan pentru botez. Pentru credincioşi este momentul purificării, curăţirii sufleteşti pentru anul care tocmai a început.Această zi marchează sfârşitul sărbătorilor dedicate Crăciunului şi Anului Nou.Creştinii sărbătoresc botezul lui Iisus.

Vaticano
17th century terracotta statue

Troparul Bobotezei

Botezul Domnului - Stavropoleos

„Boboteaza este sărbătoarea creştină în care se descoperă SfântaTreime. Fiul lui Dumnezeu nu se botează pentru că ar avea păcat, ci ca să arate lumii că este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Agheasma este vindecătoare şi folositoare creştinilor pentru iertarea păcatelor", a explicat preotul sucevean Gheorghe Hostiuc.

Botezul Mantuitorului in Iordan, poarta si denumirea de "Epifanie" sau "Teofanie", termeni care provin din limba greaca si inseamna "aratare", "descoperire". De ce aratare sau descoperire? Pentru ca in momentul in care Hristos a fost botezat, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborat in chip de porumbel si a stat peste El, iar Tatal a marturisit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit!" (Matei 3, 17). In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cand S-a nascut, ci cand S-a botezat".

Sarbatoarea Bobotezei este amintita din secolul al II lea, la Sfantul Clement Alexandrinul. Mentionam ca in primele secole, Boboteaza era sarbatorita impreuna cu Nasterea Domnului, pe 6 ianuarie. Incepand cu secolul al IV lea, cele doua sarbatori au fost despartite: 25 decembrie fiind data stabilita pentru praznuirea Nasterii Domnului si 6 ianuarie pentru Botezul Domnului.

Biblia vorbeşte despre Ioan Botezătorul, considerat înaintemergatorul lui Iisus Hristos, care propovăduia venirea acestuia, îndemnând pe iudei la pocăinţă. Îmbrăcămintea lui Ioan era foarte simplă, facută din par de cămilă; el purta o cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Icoanele au pastrat de-a lungul timpului această imagine, înfăţişându-ni-l pe Botezător ca pe un pustnic cu părul lung şi barbă aspră. Considerându-l proroc, locuitorii din Ierusalim şi din întreaga Iudee se strângeau în jurul lui pentru a-i asculta cuvintele şi mai ales pentru a fi botezaţi de el în râul Iordan.

Ioan le cerea, înainte de a-i boteza, să-şi marturisească pacatele şi să se pocăiască, spunandu-le că el îi botează doar cu apă, dar cel ce va veni după el (adică Iisus) îi va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. Vestind venirea lui Iisus Hristos, Ioan spunea că acela este mult mai mare şi mai puternic decât el.

Sfânta Evanghelie ne povesteşte că şi Iisus a venit din Galileea, pentru a fi botezat de Ioan, care, văzându-l, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica păcatul lumii. Şi, ieşind Iisus din apa Iordanului, „cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a vărsat pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi glas din ceruri zicand: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit”.

Boboteaza este deci una dintre cele mai importante sărbători ale anului pentru creştini. De obicei, în această perioadă este foarte frig în România, de aceea este des folosită expresia „gerul Bobotezei”. Poporul român a păstrat multe tradiţii în legatură cu această zi. De exemplu, în localităţile aşezate pe malul unui râu, pe malul Dunării sau chiar pe ţărmul mării, se obişnuieşte că preotul, cu ocazia slujbei care se face acum, să arunce o cruce de lemn în apa foarte rece, uneori chiar îngheţată, după care sar câţiva flacăi curajoşi pentru a o aduce înapoi. În toate bisericile ortodoxe, preoţii fac agheasmă (apă sfinţită), cu care "botează" apele, oamenii, animalele şi casele.

Putina zapada si un ger strasnic contureaza imaginea unei sarbatori a Bobotezei, asa cum ne-o povestesc batrinii. Urmind traditia postului din ajunul marii sarbat, credinciosii care au tinut post ieri, gusta astazi din Aghiazma Mare.

Boboteaza este sarbatoarea rinduita in amintirea botezului primit de Mintuitorul Iisus Hristos din mina Sfintului Ioan Botezatorul in apa Iordanului.

Se mai numeste si Epifania sau Teofania, adica Aratarea Domnului, pentru ca in aceasta zi Mintuitorul a iesit pentru prima oara in lume, fiind aratat sau marturisit ca Mesia.

In istorie, cel mai de seama eveniment legat de aceasta sarbatoare era botezul celor care urmau sa devina crestini, care voiau sa imite astfel botezul Mintuitorului in Iordan.

G. David from 1505

Cum botezul era numit si luminare, sarbatoarea Bobotezei a mai primit si numele de sarbatoarea luminilor sau a luminarii. In ziua de Boboteaza, preotii vesteau credinciosilor in biserici data Pastilor si cea a inceptului Postului Mare.

În tradiţia populară românească, Boboteaza este şi o sărbătoare dedicată purificării naturii, şi mai ales a apelor, de forţele râului. Acum se colinda, se prevesteşte cum va fi vremea în noul an, sau cum va fi recolta. Se crede ca în aceste zile animalele vorbesc, capătând puteri neobişnuite. Peste obiceiurile creştine ortodoxe de sfinţire a apelor sau de scufundare a crucii s-au suprapus şi multe practici păgane, cum ar fi afumarea grajdurilor şi a vitelor pentru alungarea duhurilor rele din acestea, aprinderea focurilor pe camp sau colindele însoţite de tot felul de strigături şi zgomote. Toate acestea au în general un rol de curaţire şi de îndepartare a răului. Tradiţia ortodoxă cere ca acum să se mănânce piftie şi grâu fiert şi să se bea vin roşu.

Icoana romanesca

Mosaic, Arian Baptistry in Ravenna, 500's.

Francesco Albani, 1640. (The Hermitage. St. Petersburg, Russia.)

Leonardo da Vinci

Aici este pictura celebra a lui Piero della Francesca, c 1445. Este parte dintr-o bucată a altarului l Prioratul din Sf. Ioan Botezătorul, Umbria, Italia şi este acum în Galeria Naţională

Un preot orthodox participă la cermonialul Bobotezei, în oraşul Visgorod de lângă Kiev, Ucraina 19 ianuarie 2010).
FOTOGRAFII REUTERS ALE ANULUI
FOTO: Gleb Garanich

Rusia Icon

c. 1482
Fresco, 335 x 540 cm
Cappella Sistina, Vatican

Baptism of Jesus

Baptism of Jesus, Mosaic, Arian Baptistry in Ravenna, 500's.
Baptism of Christ, Black Bourton, Oxfordshire, late 13th century. Medieval Wall Painting in the English Parish Church.
Baptism of Christ, Giotto di Bondone, 1304-06. Christus Rex.
The Baptism of Christ, Master of the Life of Saint John the Baptist, 1330/40. National Gallery of Art.
The Baptism of Christ, Niccolo di Pietro Gerini, 1387. National Gallery, London.
The Baptism of Christ, Cenni di Francesco di ser Cenni, 1390's. The Getty Museum.
The Baptism of Christ, Petites Heures de Jean de Berry, Paris, 14th century. The Bibliothèque Nationale de France.
The Baptism of Christ, Lorenzo Ghiberti, 1427. Web Gallery of Art
Baptism of Christ, Ballerup, c 1430. Frescoes in Danish Churches. (scroll down for image)
The Baptism of Christ, Russian Icon, 1430-1440. Christus Rex.
Baptism of Christ, Fra Angelico, 1441.
The Baptism, Piero della Francesca, 1442. The Artchive.
Baptism of Christ, Piero della Francesca, 1448-50. Web Gallery of Art
The Baptism of Christ, Giovanni di Paolo, 1454. National Gallery, London.
The Baptism of Christ, Willem Vrelant, 1460's. The Getty Museum.
Baptism of Christ, Perugino, c. 1475. National Gallery of Art.
Baptism of Christ, Andrea del Verrocchio with Leonardo da Vinci, 1472-75. Web Gallery of Art.
Baptism of Christ, Domenico Ghirlandaio, 1473. Web Gallery of Art.
Angels and Landscape of the Baptism of Christ, Leonardo daVinci, 1473-1478.
Baptism of Christ, Pietro Pinturicchio Perugino, c 1482. Web Gallery of Art.
The Baptism of Christ, Jean Colombe, 1485-89. Christus Rex.
Baptism of Christ, Domenico Ghirlandaio, 1486-90. Web Gallery of Art.
The Baptism of Christ, Master of the Saint Bartholomew Altarpiece, 1485-1500. National Gallery of Art.
Baptism of Christ, Bartolomeo di Giovanni, 1488. Web Gallery of Art.
The Baptism of Christ, Domenico Ghirlandaio, c 1498. CGFA.
The Baptism of Christ in the River Jordan, Albrecht Durer, 1489. Biblical Art on the WWW.
The Baptism of Christ, Master of the St Bartholomew Altar, 1500. Web Gallery of Art
Baptism of Christ in the Jordan, Cima da Conegliano, c 1500.
Baptism of Christ, Giovanni Bellini, c 1500. Web Gallery of Art.
Baptism of Christ, Andrea Sansovino, 1502-05. Web Gallery of Art.
The Baptism of Christ (from the Triptych of Jean des Trompes), Gerard David, 1505. Olga's Gallery.
The Baptism of Christ, Juan de Flandes, c 1508/1519. National Gallery of Art.
The Baptism of Christ, Francesco Zaganelli, 1514. National Gallery, London.
Baptism of Christ, Joachim Patenier, 1515. Web Gallery of Art.
The Baptism of Christ, Joachim Patinir, 1515. CGFA.
The Baptism of Christ, Raphael, 1518-19. Christus Rex.
Baptism of Christ, Joachim Patenier, 1520. Web Gallery of Art
Landscape with the Baptism of Christ and the Sermon of St John, Joachim Patinir, 1520. E.G. Buhrle Collection, Zurich.
The Baptism of Christ, Andrea del Sarto, 1524. CGFA.
Landscape with the Baptism of Christ, Pieter Cornelisz Kunst, c. 1530. National Gallery of Art, Washington.
The Baptism of Christ, Jan vanScorel, c 1530. Web Gallery of Art.
The Baptism of Christ, Simon Bening, 1525-30. The Getty Museum.
The Baptism of Christ, Paul Bordone, c 1535/1540. National Gallery of Art.
The Baptism, El Greco, 1560-65. Web Gallery of Art.
The Baptism of Christ, Francesco Albani, 1578-1660. CGFA.
Baptism of Christ, Tintoretto, 1580. Web Gallery of Art.
The Baptism of Christ, Annibale Carracci, 1584. Web Gallery of Art.
The Baptism of Christ, Adam Elsheimer, c 1600. National Gallery, London.
The Baptism of Christ, Cornelisz van Haarlem, c 1600. CGFA.
Baptism of Christ, El Greco, 1608. Web Gallery of Art
Baptism of Christ, Guido Reni, 1623. Web Gallery of Art.
The Baptism of Christ, Matthaeus Merian the Elder, 1625-30. Biblical Art on the WWW.
The Baptism of Christ, Francesco Mochi, 1634. Web Gallery of Art.
The Baptism of Christ, Francesco Albani, State Hermitage Museum, St. Petersburg.
The Baptism of Christ, Nicolas Poussin, 1641/42. National Gallery of Art.
The Baptism of Christ, Nicolas Poussin, 1645. Olga's Gallery.
The Baptism of Christ, Nicolas Poussin, 1647. Olga's Gallery.
The Baptism of Christ, Nicolas Poussin, 1650's. Olga's Gallery.
The Baptism of Christ, Sebastien Bourdon, 1650's. State Hermitage Museum, St. Petersburg.
The Baptism of Christ, Jose Claudio Antolinez, 1660-1675. State Hermitage Museum, St. Petersburg.
The Baptism of Christ, Bartolome Esteban Murillo, 1655. Olga's Gallery.
Baptism of Christ, 17th century terracotta statue.
Baptism of Christ, Sabastiano Ricci, c. 1700. CGFA.
Baptism of Christ in the Jordan, Jacob deWit, 1716. Web Gallery of Art.
The Baptism of Christ, Alessandro Magnasco, c. 1740. National Gallery of Art.
The Appearance of Christ to the People, Alexander Ivanov, 1837-1857.
Baptism of Jesus, Julius Schnorr von Carolsfeld, 1851-60. World Mission Collection, Wisconsin Lutheran Seminary.
Baptism of Jesus, Gustave Doré, 1866.
The Baptism of Christ, Carl Bloch, 1875, Hope Gallery.
Baptism of Christ, Henryk Siemiradzki, 1876. Olga's Gallery.
The Baptism of Jesus, James Tissot, 1886-96. Biblical Art on the WWW.
Baptism, Vasiliy Polenov, c. 1900. Olga's Gallery.
THE LORD WILL DELIVER HIS PEOPLE ACROSS JORDAN, Howard Finster 1976. Smithsonian American Art Museum.
Baptism of Jesus, Lorenzo Scott, 1987. Smithsonian American Art Museum.
Baptism of Christ, James B. Janknegt, 1991.
Le bapteme du Christ, Corinne Vonaesch, 2001.
The Baptism of Jesus, He Qi, 2003. He Qi's Homepage.
The Baptism of the Lord, Laura James, Contemporary.
Christ's Baptism by John, Woonbo Kim Ki-chang, (1914-2001). Korean.
Baptism of the Christ, The Baptism of the Christ #2, Daniel Bonnell, contemporary.Purchase and Use.
Baptized - Ann Sheridan, Myrna Loy, "Hymn to Her," collage by Karen Whitehill, contemporary.

La multi ani!

2011-12-31T23:03:00.002+02:00

27 M † Sfantul Arhidiacon Stefan

2011-12-26T22:10:00.000+02:00

Sfantul Stefan este praznuit de Biserica, in a treia zi dupa Nasterea Domnului. Parintele Nicolae Steinhardt, facand diferenta intre cele doua verbe vecine, dar nu identice, “a sedea” si “a sta”, ne descopera de ce Sfantul Stefan este sarbatorit dupa Nasterea Domnului si Soborul Maicii Sale. “A sedea”, spune parintele, inseamna in limba romana a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita … ), iar “a sta” inseamna a se tine in picioare, vertical. In textul de la Fapte, 55-56 se spune: “A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. Observam ca in textul Noului Testament este prezent verbul a sta, adica a se afla in picioare, si nu a sedea. In iconografie, Hristos e mereu reprezentat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc, iar in textele liturgice se face referire la Iisus sezand in slava, niciodata stand. Parintele Nicolae Steinhardt explica de ce s-a folosit verbul “a sta”: “Pentru a primi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Din respect pentru Arhidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire”. Din acest motiv, Sfintii Parinti au randuit ca Sfantul Stefan sa fie cinstit in a treia zi de Craciun.

Sfantul Stefan – primul diacon

Marindu-se numarul crestinilor dupa intemeierea Bisericii, a crescut si numarul cererilor pentru diverse slujiri ale apostolilor. Astfel, au fost alesi din cadrul comunitatii, sapte barbati “plini de Duh Sfant si de intelepciune” care sa slujeasca atat in cadrul slujbelor religioase cat si sa supravegheze buna oranduiala la mesele comune. Primul dintre acestia a fost Stefan, iar ceilalti sase sunt: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae. Rolul lor in Biserica primara depasea cu mult rolul pe care il iau diaconii in zilele noastre. Ei predicau cuvantul Evangheliei, botezau si ajutau la desfasurarea cultului apartinand organelor de conducere ale Bisericii din Ierusalim.

Sfantul Stefan – primul martir

Sfantul Stefan s-a aratat un aparator al credintei adevarate cu privire la persoana lui Hristos, marturisind ca El este Fiul lui Dumnezeu, care S-a nascut, a murit, a inviat si S-a inaltat la ceruri pentru mantuirea noastra. A fost acuzat ca a adus blasfemie lui Moise si lui Dumnezeu. Atunci cand Caiafa a intrebat daca cele ce se marturisesc despre El sunt adevarate, Sfantul Stefan a rostit o lunga cuvantare in care a aratat ca Iisus Hristos este Mesia, cel prezis de profeti si ca iudeii sunt vinovati pentru uciderea Lui. Furiosi, evreii au cerut uciderea lui cu pietre. Dupa ce L-a vazut pe Mantuitorul Hristos in chip minunat in slava, stand de-a dreapta lui Dumnezeu, s-a rugat pentru sine si pentru cei care il omorau: “Doamne nu le socoti lor pacatul acesta” (Faptele Apostolilor VII, 59-60). Locul uciderii Sfantului Stefan a fost in valea lui Iosafat. Avand in vedere ca in vremea aceea cei care erau ucisi cu pietre nu puteau fi inmormantati in cavoul familiei, se presupune ca trupul Sfantului Stefan a fost pus in mormantul unui crestin. Moastele sale au fost descoperite in anul 415, atunci cand preotul Luchian din Kefar-Gamala a avut o intreita viziune. Cand i s-au descoperit moastele, pe mormantul sau scria “chiliel”, care in limba ebraica inseamna “cununa”, pentru ca intr-adevar el a luat, cel dintai dintre crestini, cununa muceniciei.

Semnificatia numelui Stefan

Numele este de origine greceasca – Stephanos – si inseamna “coroana”, “ghirlanda”, “cununa” (cu care erau incununati invingatorii). La noi, formele curente au fost si sunt Stefan si Stefan(i)a, diminutivate mai ales Fane, Fanel, Fanica, Fanita, Fana, Fanica, iar uneori – sub influenta straina – Fanny. Destul de des se folosesc si diminutivele Stefanel sau Stefanita, mai rar Stef(i). Mai recent a aparut si forma feminina Stefanela (ce pare sa fi prins mai bine decat vechea Stefanida – numele unei mucenite trecute in calendar).

Pentru ca exista obiceiul ca cei omorati cu pietre sa nu fie inmormantati in cavoul familiei, se crede ca a fost pus in mormantul unui crestin.

Moastele sale au fost descoperite in anul 415.

Sfantul Apostol Stefan, cel dintai martir al Bisericii lui Hristos, este primul model de jertfa crestina pentru toti.

Colind Manastirea Camarzani

2011-12-26T19:56:00.000+02:00

Colinde

2011-12-25T00:31:00.000+02:00

EXCLUSIV. Părintele Amfilohie de la Diaconeşti despre bucuria Crăciunului

2011-12-24T11:46:00.000+02:00

Pr. Amfilohie, anul 2007. Foto: Claudiu Târziu

Părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul Mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului” de la Diaconeşti – Bacău, face parte din stirpea, tot mai rară azi, a soldaţilor neînfricaţi ai lui Hristos. Îi simţi puterea din prima clipă. Privirea dreaptă, vorba hotărâtă, strângerea de mână fermă îi arată dârzenia. Dar pe cât de milităroasă îi este prezenţa, pe atât de largă inima – în care primeşte cu blândeţe şi empatie toate durerile şi zbaterile celor care vin să i se spovedească. Pentru fiecare are un cuvânt de folos, o mângâiere, o îmbărbătare şi un zâmbet. Căci acest călugăr încruntat şi plin de cerbicie, pe care nu te-ai mira să-l vezi încins cu o sabie, ştie să zâmbească.

Deşi e mereu aglomerat de urgenţe, găseşte timp pentru toţi cei care îi cer ajutorul duhovnicesc.

Când acceptă să mai ţină câte o conferinţă pentru tineri, sălile se umplu până la refuz. Părintele Amfilohie e iubit şi preţuit atât pentru ce spune, dar şi pentru cum spune. Este un mărturisitor curajos şi neconvenţional. De câţiva ani însă, şi-a rărit apariţiile publice din afara mănăstirii. Şi cu atât mai căutat este. Aşa încât am găsit foarte potrivit să avem un scurt dialog cu sfinţia sa despre bucuria Crăciunului şi despre cum ajungem la ea.

“Să nu lăsăm ascunsă icoana Naşterii Mântuitorului sub zgura păcatelor noastre!”

- Preacuvioase părinte, Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, vrednicul de pomenire arhiepiscop al Clujului, spunea cândva că Naşterea Domnului e o sărbătoare a purităţii: Fecioara, fără de stricăciune, Îl naşte pe Cel Fără de Păcat. Câţi dintre creştinii care mai vin astăzi la biserică sau care vă trec pe sub epitrahil la spovedanie, mai au conştiinţa acestei sărbători a purităţii – ea singură fiind motivaţia pentru noi de a ne curăţi?

- Nici nu vă daţi seama câtă dreptate are acest mare vizionar al Bisericii noastre, a cărui lipsă o simţim din plin şi pe care nu o putem acoperi noi toţi acum. Definiţia Naşterii Domnului ca sărbatoare a purităţii nu este doar o formulare teologică într-o Pastorală de Crăciun, ci afirmarea unui fapt existenţial minunat, care se petrece an de an sub ochii noştri. Îmbrăcaţi cu ce au, apăsaţi de griji, minţiţi şi sărăciţi, creştinii noştri, aşa cum sunt ei, vin la biserică de Crăciun să primească mângâiere, pace şi bucurie. Şi primesc. Pentru că mai toţi credincioşii, nu numai cei ce se spovedesc, ci şi cei care aprind doar o lumânare sau aduc un pomelnic la altar, vin cu credinţa că Pruncul dumnezeiesc, care S-a născut, cât şi Fecioara Maică, ce Îl ţine în braţe, îi cheamă într-adevăr la o sărbătoare a bucuriei şi împăcării, şi mai ales a purităţii. Asta este puterea Praznicului. Setea de absolut şi de puritate este sădită în firea noastră prin actul creaţiei şi omul şi-o potoleşte mai ales la această Sărbătoare a Naşterii Domnului.

Pr. Amfilohie, în 2003, predicînd la Mănăstirea Făgeţel (Bacău). În spate se vede stareţul mănăstirii, părintele Andrei. Foto: Doru Cătălin Vîntu

- Postul Naşterii Domnului este un post al bucuriei, pentru că acum ne bucurăm că se naşte Mântuitorul. De ce trebuie să postim şi într-un astfel de moment de bucurie?

- Să ştiţi că în dreptul acestui Praznic nu vorbim de bucurie în sensul obişnuit al cuvântului, ci de o bucurie anume, de o sfântă bucurie, adusă pe pământ de Dumnezeu şi vestită prin îngeri: ”Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”. Este vorba de o bucurie unică, de natură dumnezeiască, ce cunoaşte trepte de intensitate pe măsura purităţii noastre. Puritate deopotrivă trupească şi sufletească, ce se realizează numai prin rugăciune şi post. Cu alte cuvinte, dacă nu te înfrânezi de la toate poftele trupului, nu ai cum să simţi bucuria Naşterii Sale. E ca şi cum o icoană extraordinar de frumoasă ar fi acoperită de straturi groase de fum şi praf – şi atunci, chiar dacă ea rămâne splendidă pe dedubt, noi nu ne putem bucura de frumuseţea ei. Să nu lăsăm ascunsă icoana Naşterii Mântuitorului sub zgura păcatelor noastre!

“Cuvântul Mântuitorului te face să nu mai simţi foame, sete sau oboseală”

- Dar chiar şi atunci când postim, ne bucurăm noi în mod real de Naşterea lui Mesia, Cel care ne poate salva sufletul, sau mai degrabă ne bucurăm tot de cele ale trupului, care însoţesc sărbătoarea aceasta?

Pr. Amfilohie în toamna lui 2010. Foto: Claudiu Târziu

- Vedeţi, tocmai în aceasta constă valoarea postului pentru Praznicul de care vorbim. Că ne ajută să gustăm din adevărata bucurie a Naşterii Domnului, nu să rămânem la aspectul exterior al sărbătorii, cel material. Iubirea cu care Pruncul Iisus ne atrage spre El produce în suflet o bucurie mai presus de tot ceea ce este pământesc. În preajma Lui, inima omului îşi pierde atracţia către cele materiale. Pătrunsă de Harul Duhului Sfânt, se mişcă spre stări superioare de simţire şi cunoaştere faţă de cele din planul lumesc. Aşa se explică cum miile de oameni care se ţineau după El ca să-L asculte stăteau nemâncaţi cu zilele, pătrunşi fiind de puterea cuvintelor Sale. Nu mai simţeau foame, sete, oboseală, căci de toate le ţinea loc cuvântul Mântuitorului. Dacă n-ar fi Acesta Dumnezeu şi dacă n-ar lucra prin El asemenea Putere, n-ar mai exista astăzi creştinismul. Experienţa postului ne ajută să ne încredinţăm de aceste adevăruri, prin schimbările care se produc în sufletul nostru. Nu există să posteşti cum se cade, adică să te opreşti nu numai de la o anume mâncare, dar să-ţi curăţeşti şi gândurile, prin rugăciune, şi să nu simţi într-adevăr bucuria sărbătorii.

- De ce credeţi că, an de an, Crăciunul devine tot mai mult un pretext comercial, o celebrare a nevoilor sau a mofturilor de ordin material, şi tot mai puţin una a tresăririlor sufleteşti, mistice? De ce nu mai simţim suflul tainei îndărătul spectacolului?

- Eu nu văd ca lucrurile să stea aşa. Imaginea aceasta, probabil, încearcă să o impună o televiziune şi o presă mai puţin ortodoxă, ce nu se poate ridica mai sus de interesul comercial ori de aspectul circului. Însă Taina Sfintei Sărbători, care nu se poate filma şi nici fotografia, este vie şi lucrătoare în continuare. Ea stă în puterea lui Dumnezeu şi-n inimile tuturor celor care o trăiesc şi se bucură de ea. Toate bisericile sunt pline de oameni, cine nu vede asta? Şi nu doar de Paşti şi de Crăciun, ci în tot timpul anului. De ce? Fiindcă “în om este sădită informaţia împlinirii sale” – cum spune foarte frumos părintele profesor Constantin Coman – care-l mişcă permanent spre împlinirea standardelor la care este menit să ajungă. Adică la măsura absolută, pe care o poate realiza doar în Biserică.

“Lumea se îndreaptă încotro arată Dumnezeu cu degetul”

- Totuşi, tot ce se întâmplă în jurul nostru, de la lipsa de înţelegere şi compasiune pentru aproapele până la crime de stat, arată că lumea se despiritualizează accelerat. Iar unii creştini sunt de părere că fenomenul nu e întâmplător sau natural, ci parte a unui plan urzit de puternicii lumii. Au dreptate, sau mai degrabă răul nu e în afară, ci înlăuntrul nostru?

- Să ştiţi că răul se găseşte atât în afara, cât şi înlăuntrul omului. Însă altceva este mai important să ştim. Că de rău nu putem scăpa nici cu bani, nici cu arme, nici cu petrol, nici cu diamante, nici cu tehnologie, ci doar cu puterea lui Dumnezeu. Cât despre mai marii lumii, l-am întrebat şi eu pe părintele Iustin de la Petru Vodă cum că ei au în plan cutare şi cutare lucru… Şi ştiţi ce mi-a răspuns? “Măi băiete, măi, Dumnezeu se uită la ei ca la nişte copii, măi”. Adică să înţelegem că lumea se îndreaptă încotro arată Dumnezeu cu degetul, nu unde cine ştiu eu cine îşi face planuri să o ducă. Despiritualizarea lumii, urzită de unii sau de alţii, cum spuneţi, prin materializarea vieţii, o să-l împingă şi mai tare pe om spre Biserică, deoarece o să-l convingă şi mai mult că fără Dumnezeu nu poate nimic şi nu valorează nimic.

- Totuşi, cum ne putem păstra intactă bucuria acestui eveniment unic şi mântuitor: Naşterea Domnului?

- Cu cât vom pune capăt împrăştierii dinafară, cu atât ne vom apropia lăuntric de Hristos. Tăcerea, postul, metaniile, spovedania şi Sfânta Împărtăşanie, rugăciunile de noapte, înfrânarea, nevoinţa, lacrimile, milostenia şi cititul cu meditaţia ne vor ajuta să-L atragem pe Domnul ca să Se nască şi în sufletele noastre. Trebuie un pic de osteneală şi de stăruinţă ca să ajungem la mângâierile duhovniceşti.

“Să luptăm cu răul din noi şi din lume după pilda noilor martiri ai poporului român”

- Spre încheiere, îmi permit să vă pun o întrebare personală. Care a fost cel mai frumos Crăciun petrecut de sfinţia voastră înainte de călugarie?

- Cele mai frumoase sărbători ale Crăciunului le-am trăit pe când eram un copil nevinovat şi cu sufletul curat. De aceea şi astăzi, în mănăstire fiind, aş da orice să mă pot apropia de Hristos din nou, ca şi atunci, cu suflet de copil.

- Ştiu că la fiecare Crăciun Mănăstirea Diaconeşti le pregăteşte credincioşilor câte o bucurie: ba un CD cu colinde interpretate de maici, ba o icoană nouă, ba o carte de folos… Ce veţi face anul acesta?

- Cu ajutorul lui Dumnezeu, maicile au reuşit să pregătească la timp două bucurii pentru Crăciunul de anul acesta: “Poezii cu iz de Filocalii”, o carte pentru cei mari şi mici cuprinzând versuri cu tâlcuri duhovniceşti şi Calendarul pe 2012, cu un conţinut special: este vorba de Părinţii români care au pătimit în închisorile comuniste (Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Gheorghe Calciu, Pr. Dimitrie Bejan, Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Ilie Lăcătuşu, Pr. Arsenie Boca ş.a.) pictaţi de maici în manieră iconografică, cu o scurtă prezentare a vieţii lor. Mesajul pe care vrem să-l transmitem astfel, acum, la Naşterea Domnului, este acela al luptei cu răul din noi şi din lume şi al păstrării demnităţii creştine şi naţionale, după pilda pe care aceşti noi martiri ai poporului român ne-au lăsat-o prin viaţa şi învăţăturile lor.

CLAUDIU TÂRZIU

PS: I-am luat acest interviu părintelui la începutul postului Naşterii Domnului, dar, din anumite motive, apare abia acum şi numai aici.

Înfiinţată în anul 1998 şi având hramul “Adormirea Maicii Domnului”, Mănăstirea Diaconeşti se află în comuna Agăş, judeţul Bacău, într-un loc de o deosebită frumuseţe. Obştea este de maici. Părintele protosinghel Amfilohie este singurul preot slujitor şi duhovnicul obştei.

La mănăstire se ajunge din DN 12A, mergând spre Vest, pe un drum pietruit, care urcă în pădure. Biserica este din lemn, în stil ştefanian. În mănăstirea mai există şi un paraclis de iarnă, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”.

Claudiu Tarziu

A murit Nicușor Țintea artist iconograf

2011-12-17T21:32:00.000+02:00

Nicușor Țintea: „Fiecare pictor își dorește să intre în acea stare în care doar mâinile lucrează“

Artistul s-a stins pe patul de spital, la vârsta de 59 de ani, el fiind diagnosticat de medicii ieşeni cu cancer în fază terminală.

Oamenii de cultură din Vaslui, dar şi cei care l-au cunoscut, vorbesc despre Nicuşor Ţintea ca despre unul dintre cei mai valoroşi pictori din judeţ, fiind considerat de cunoscători ca un artist complet. „Regret enorm, nu-mi pot imagina cum s-a întâmplat. Acum câteva zile m-am întâlnit cu el, la o lansare de carte si părea să se simtă bine, tot timpul radia de tinereţe, de tinereţea spiritului, a ideii. Nu îmi explic ce s-a putut întâmpla, nu ştiam că este bolnav. Nicu Ţintea era un monument de artă, de cultură, era unul din ultimii noştri pictori de biserici, o personalitate care conta enorm în cultura vasluiană şi nu numai. ", a declarat Laurentiu Chiriac, directorul Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare" din Vaslui.

Majoritatea vasluienilor l-au cunoscut drept un exceptional artist plastic, o figurã boemã , putin stiu însã cã Tintea era un artist complet, îl pasiona si sculptura, el nu putea face distinctii între aceste douã arte. Nicu Tintea a lãsat în urma lui patru busturi, toatã viata si-a pus sufletul si mâinile neconditionat în slujba artei. Nãscut în 26 iunie 1952, pictorul si-a ales arta la doar 7 ani. “În clasa I, când am fost întrebat ce vreau sã mã fac când voi fi mare, am rãspuns: pictor” mărturisea artistul într-un interviu acum o lunã. La început, tatãl l-a vrut constructor, dar el a ales arta, în loc sã se înscrie la liceul de constructii, tânãrul s-a înscris la Liceul de Artã din Iasi. Artistul a pictat până acum peste 30 de biserici în toate colțurile țării.

SFÂNTUL IERARH NICOLAE

2011-12-05T22:19:00.003+02:00

"Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor." (din Tropar)

Viata Sfantului Ierarh Nicolae

Tropar

Acatist

Sfantul Ierarh Nicolae s-a nascut in localitatea Patara din Asia Mica, in a doua jumatate a secolului al III lea. Participa in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325. Sinodul a condamnat erezia lui Arie, conform careia Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. La acest sinod este recunoscut drept un mare aparator al ortodoxiei. Atat de puternic a argumentat Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea o joarda in semn de avertisment.

In colindele romanesti se canta, in plina iarna, despre florile dalbe, flori de mar. Daca ne intrebam de ce de mar, trebuie sa stim ca batranii nostri cunosteau ca acea joarda a Sfantului Nicolae trebuie sa fie una de mar, iar daca aceasta, pusa in apa, va inflori pana la Nasterea Domnului, insemna ca sfantul a mijlocit pentru iertarea celui caruia i-a dat crenguta flori albe.

Sfantul Nicolae a avut masura lucrurilor atat de buna, incat a stiut ca dupa mustrare se cere mangaiere si ca incercarile vietii pot fi pentru unii prea apasatoare. A daruit mult saracilor, a linistit pe intristati, a vindecat cu putere de la Dumnezeu pe bolnavi, aratand lumii slava Tatalui ceresc. A ramas in seama ierarhului Nicolae o poveste adevarata, dureroasa si miscatoare. Zic cei vechi ca, intr-o zi, a aflat Sfantul Nicolae despre un tata din cetatea Mira care, de durere ca nu are zestre suficienta sa-si marite cu cinste fiicele, planuia sa le ia zilele si apoi sa se omoare, ca nu cumva fetele sale sa fie nevoite sa ajunga batjocura barbatilor avuti. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de soarta fetelor si a batranului, Sfantul Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia cateva pungi cu galbeni si sa le strecoare in casa familiei aceleia.

Moare in anul 340, iar din anul 1087, moastele sale se pastreaza la Bari, in sudul Italiei.

Sfantul Nicolae - etimologia

Nicolae este unul dintre numele personale cele mai indragite si mai raspandite. El este format din cuvintele grecesti: nike - victorie, biruinta si laos - popor, si are intelesul de "om ce face parte dintr-un popor victorios". Sarbatoarea lui are si numele de Sin Nicoara, o posibila derivatie din "Sanctus Nicolaus".

Sfantul Nicolae - Mos Nicolae

In traditiile romanesti Mos Nicolae are atributii straine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zapada care cade la inceputul iernii, pazeste Soarele care incearca sa se strecoare pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura, ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace la maritat, este stapanul apelor si salveaza de la inec corabierii si apara soldatii pet imp de razboi.

De Sfantul Nicolae peste 800.000 de romani isi sarbatoresc onomastica .

crestinortodox.ro

Manastirea "Sfanta Troita" de azi

2011-12-03T15:13:00.005+02:00

Audio Manastirea "Sfanta Troita" de azi

Authors:: C. Ciuperca si M. Olteanu

Feleac - Cluj - Romania

Pictura exterioara

Reanfintarea Manastirii Sfanta Troita de la Feleac s-a decis in anul 1991 prin vrerea enoriasilor felecani si la cererea Arhiepiscopiei Vadului Feleacului si Clujului, in vremea pastoririi arhiepiscopului de vesnica pomenire Teofil Herineanu, care in 1992 ia hotararea ca manastirea noua sa nu fiinteze pe vechiul amplasament, ci chiar in mijlocul parohiei Feleacu dorind ca in viitorul complex monahal sa fie compusa insusi biserica arhiepiscopala pentru a evidentia mai mult importanta acesteia pentru Feleac si pentru istoria Bisericii Ortodoxe Romane.

In vara anului 1993, luna august cu binecuvantarea I.P.S Bartolomeu, noul arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului, Prea Sfintitul Irineu Bistriteanul oficiaza slujba de sfintire a locului si a pietrei de temelie pentru noua biserica, in imediata apropiere a bisericii arhiepiscopale, pe un alt amplasament, langa vechea casa parohiala, devenita si staretie.

Conducerea manastirii de la Feleac si a parohiei Feleacu ii este incredintata ieromonahului Alexandru, care - impreuna cu Consiliul Parohial – ia jugul greu dar placut al zidirii noii manastiri.

Hramul era acelasi ca al manastirii de mult apuse: Sfanta Troita.

Pentru proiectare ne-am indreptat catre Institutul de Proiectari Cluj-Napoca cu gandul sa ne randuiasca Dumnezeu arhitectul potrivit pentru pretentiile lucrarii noastre care trebuia executata cu priceperea mintii, dar si cu smerenia sufletului. Ideea proiectarii unui asezamant monahal la Feleac a fost primita, cum numai un moldovean de-al lui Stefan cel Mare putea s-o primeasca, de directorul de atunci al Institutului, Domnul Ion Donisanu, venit in Cluj tocmai din Radasenii Falticenilor. Truda proiectarii obiectivelor Complexului monahal de la Feleac o incredinteaza arhitectului Ioan Arboreanu, un alt moldovean infiat de Cluj, iar Proiectul de rezistenta il atribuie inginerului Gheorghe Marita.

In arhiva Manastirii noastre pastram pentru vesnicie Actul de Donatie intocmit de arhitectul Donisanu, prin care Institutul ofera Manastirii in dar tot ce tine de proiectare.

Complexul monahal cuprinde urmatoarele obiective:

- Biserica mare cu hramul Sfanta Troita.

- Paraclisul manastiresc cu hramul Sfantului Voievod Stefan cel Mare al Moldovei.

- Corp de chilii cu turn de intrare in incinta.

- Staretie si casa parohiala

- Turn clopotnita.

- Poarta de intrare.

- Altar de vara.

- Casa Muzeu

- Imprejmuire cu zid din piatra.

Lasam imaginile sa vorbeasca despre fiecare obiectiv in parte, prin iscusinta fotografului.

Manastirea functioneaza cu doi ieromonahi.

Manastirea are o biblioteca ce insumeaza cca 3.000 volume.

Mihai Olteanu Pictor din Neamt

2011-12-02T21:18:00.002+02:00

Sgraffito pe hartie foto metalica

Kurt Hielscher - Lacasuri de cult romanesti

2011-12-02T18:21:00.000+02:00

Kurt Hielscher (n. 1881 - d. 1948) a fost unul dintre cei mai renumiți fotografi germani, care a devenit cunoscut prin albumele sale fotografice adunate în perioada Primului Război Mondial și în perioda interbelică, inedite la acea vreme. Kurt Hielscher era originar din Silezia. A străbătut mai multe state europene: Spania, Italia, Iugoslavia, Danemarca, Norvegia dar și România. Lucrarea sa despre România este cel mai complex și profesionist album fotografic realizat despre țara noastră a acelor timpuri. Albumul a fost publicat în 1933 și prefațat de Octavian Goga, O adevărată bijuterie bibliografică.

Biserici si manastiri din Moldova

Golia

Gura Humorului

Putna

Radauti

Sucevita

Trei Ierarhi

Voronet

Fresca Voronet

Pestera Sfantului Andrei

2011-11-29T20:50:00.001+02:00

Pestera Sfantului Andrei - prima biserica crestina de la noi.

Preotii cultului local, numiti in balada Pestera Sfantului Andrei "sfinti", l-au primit cu dragoste in mijlocul lor pe Sfantul Apostol Andrei, primul ucenic al lui Iisus, care ajunsese pe aceste meleaguri propovaduind cuvantul Evangheliei Mantuitorului. Ei i-au oferit gazduire in grota venerata astazi de crestini.

In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. Astazi, cei aflati in suferinte vin aici pentru a-si redobandi sanatatea, petrecand cateva zile si nopti pe acest "pat al Sfantului Andrei". Ca semn al cinstirii locului pe care a sezut insusi "cel dintai chemat" al Domnului, in decursul anilor, acesta a fost folosit si ca loc de ardere a lumanarilor sau a tamaiei. Cu siguranta, aceasta este "casa" despre care se vorbeste in balada Pestera Sfantului Andrei.

Patul Sfantului Andrei

In al doilea deceniu al secolului trecut, dr. Ion Dinu descria astfel prezenta apostolului la pestera ce-i poarta numele: "Ci s-a oprit maritul Andreiu in plaiul dregatorilor Cutusone si Dura, unde este acum satul Ioan Corvin si padurea cu pestera sfintitoare, care a fost schit de odihna sfantului calator si loc de inchinare pentru el si pentru sfintii care au fost cu el, in calatoria de propovaduire. Multimea de trudnici si de daci si de geti si alani si greci si romani de pe tot plaiul au alergat la Sfantul Apostol, iar Andreiu ii invata si ii boteza in apele celor noua izvoare sfintitoare si tamaduitoare, pe langa schitul sau sfant, care izvoare se mai vad si pana acum, oglindind sfintitul schit si dand tamaduire si alinare celor bolnavi si sanatosilor. Si precum se vede si acum, sunt acele izvoare mai mari: Unu-n deal, spre rasarit,/ Ca acolo-i loc sfintit,/ Unu-n jos, catre apus,/ Ca acolo-i loc ascuns".

Marea icoana Sf. Apostol Andrei din interiorul pesterii ce-i poarta numele

La aproximativ 200 de metri de pestera, pe un alt versant al muntelui, se observa si astazi urmele vechilor chilii sapate in stanca, unde traditia spune ca ar fi locuit ucenicii apostolului. In afara de aceste dovezi ale prezentei Sfantului Andrei aici, nu departe de pestera, se mai vad si astazi urmele celor noua izvoare despre care vorbea Ion Dinu, ale caror ape formau paraul Cuzgun ("Porumbel", in turca veche, o evidenta aluzie la primul botez savarsit aici), in care au fost botezati primii crestini de pe aceste meleaguri: Innul, Rimmul, Pimmul, care i-au cazut in genunchi apostolului, dupa o predica, si care "s-au mirat foarte, si dand toate saracilor, au ramas cu apostolul, care i-a hirotonit preoti si au trait multi ani in pesterile lor". In imediata lor apropiere se mai afla un izvor, numit "Eminescu", amenajat in amintirea poetului national.

Dupa lungi perioade de pustiire, in urma unei descoperiri dumnezeiesti, pestera sfanta s-a aratat in vis avocatului Jan Dinu, un om al locului. Asa a fost regasit primul altar crestin de la noi.

Pe la 1935, preotul Stefan Vasilescu pastra o istorioara referitoare la acest loc, pe care o auzise de la batranii satului, care si ei o stiau de la alti batranii. Ei vorbeau despre existenta a doua pesteri care au servit ca biserici primilor crestini.

Slujbe, rugaciuni, minuni, vindecari miraculoase

In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, Pestera Sfantului Andrei a devenit un reper important pe harta crestina a Dobrogei. Mii de credinciosi din toate colturile tarii, dar si din afara ei, vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait dumnezeiescul apostol. In acest loc plin de har se savarsesc zilnic cele sapte ceasuri, Sfanta Liturghie, se citesc rugaciuni pentru cei bolnavi si, de asemenea, Molitfele Sfantului Vasile cel Mare. Sute de acatiste, iconite, cruciulite si alte obiecte religioase sunt depuse de credinciosi in scobiturile din peretii pesterii, semne ale profundei credinte si ale legaturii dintre oameni si Dumnezeu.

Prin stradania micii obsti de calugari, pastorite pana acum de trei stareti - Sava, Neofit si Ioachim - si sprijinite de doi inalti ierarhi, IPS Lucian si IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, ca si cu ajutorul substantial al unor crestini evlaviosi, la Pestera Sfantului Andrei au fost ridicate doua biserici.

Aici, in decursul anilor, s-au savarsit numeroase minuni, vindecari miraculoase, iar puterea sfintitoare a pesterii, calitatea curativa a apelor si slujbele pline de har ale cuviosilor parinti au facut din aceasta zona unul dintre cele mai venerate locuri crestine din tara noastra. La fiecare hram, la Pestera Sfantului Andrei vin zeci de mii de pelerini, ca la un adevarat Bethleem al romanilor.

crestin ortodox.ro

Sfantul Apostol Andrei

2011-11-29T18:27:00.000+02:00

Sfantul Apostol Andrei, propovaduitorul Evangheliei in Scythia Minor(Dobrogea)

Duccio di Buonisenya 1278-1319

Sfantul Andrei desi era iudeu de neam, a propovaduit intr-o parte a pamantului romanesc, la stramosii nostri geto-daci, si anume in teritoriile situate pe tarmul apusean al Marii Negre (Pontul Euxin).

Cine era Sfantul Andrei?

Sfantul Andrei, "cel intai chemat" la apostolie era frate al lui Simon Petru, care s-a numarat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amandoi fiii pescarului Iona. Erau originari din Betsaida, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, in nordul Tarii Sfinte. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Amandoi s-au numarat printre "ucenicii" Sfantului Ioan Botezatorul, ascultand timp indelungat predicile acestuia in pustiul Iordanului, cu indemnuri la pocainta si cu proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29). A fost si el martor, alaturi de alti ucenici, la botezul Domnului si la cunoscuta convorbire dintre Iisus si Ioan, intarindu-se in convingerea ca Acesta era Mesia cel prezis de prooroci. A doua zi dupa botezul Domnului in Iordan, Ioan Botezatorul statea pe tarmul acestui rau cu doi dintre ucenicii lui, Andrei si Ioan (viitorul apostol si evanghelist), carora le spune din nou: "Iata Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1,36). Auzind aceasta marturisire, cei doi ucenici au pornit dupa Iisus, in dorinta de a-L cunoaste. Iisus i-a observat si i-a intrebat: "Ce cautati?" La care ei au zis: "invatatorule, unde locuiesti?" El le-a zis: "Veniti si veti vedea". Au mers deci si au vazut unde locuia si au ramas la El in ziua aceea (Ioan 1, 37-39). Andrei a anuntat apoi si pe fratele sau Simon Petru ca "a gasit pe Mesia" (Ioan 1,41).

Ulei pe panza

National Gallery din Londra

Gian Lorenzo Bernini Sfantul Andrei si Sfantul Thomast

Chemarea lui Andrei la Apostolie

Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai tarziu. Este relatata de Sfantul Apostol si Evanghelist Matei prin cuvintele: "Pe cand (Iisus) umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20 si Marcu 1, 16-18).

Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe Sfantul Andrei doar de doua ori: la inmultirea painilor, dincolo de Marea Galileii, cand el a instiintat pe Mantuitorul ca acolo, in multime, era un baiat care avea cinci paini de orz si doi pesti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oara, dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, au instiintat pe Domnul ca niste elini (greci), veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, voiau sa-L vada (Ioan 12, 20-22).

El Greco

1595 , Museo del Prado, Madrid

Alaturi de ceilalti ucenici, a fost trimis si Andrei de catre Mantuitorul la propovaduire (Matei 10 si urm). L-a insotit pe Mantuitorul pe drumurile Tarii Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a savarsit, a ascultat cuvintele Sale de invatatura si parabolele pe care le-a rostit in fata multimilor, a suferit alaturi de ceilalti apostoli, atunci cand Domnul a fost prins, judecat, chinuit si apoi rastignit pe cruce; s-a bucurat alaturi de ei cand a aflat de minunea invierii din morti si L-a vazut pe Domnul inviat in prima zi, si dupa opt zile, apoi la aratarea din Galileea, cand au primit porunca predicarii Evangheliei la toate neamurile (Matei 28, 19).

In urma poruncii Domnului, de a vesti Evanghelia la toate neamurile, dupa pogorarea Duhului Sfant si intemeierea Bisericii crestine la Ierusalim, in ziua Cincizecimii din anul 30, Sfintii Apostoli si apoi ucenicii lor, au inceput sa predice noua invatatura adusa in lume de Mantuitorul Iisus Hristos. Potrivit traditiei si celor scrise de unii istorici si teologi din primele veacuri crestine, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci, in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra - cunoscut pe atunci sub numele de Scythia (Scitia), dar si in teritoriile de dincolo de Prut, in nordul Marii Negre. Dar pana a ajunge aici, el a predicat in Asia Mica, de unde s-a indreptat spre teritoriile amintite de la Dunare si Marea Neagra. Trebuie sa notam ca in aceste teritorii, locuite de geto-daci, prin secolele VII-VI i. Hr. s-au asezat colonisti greci, care au intemeiat cunoscutele cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre: Tyras (Cetatea Alba), Histria (Istria), Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia) si altele. Spre sfarsitul secolului al IV-lea i. Hr. s-au asezat aici triburi de sciti, populatie nomada de origine iraniana, care au fost asimilati cu timpul de autohtoni; ei au dat insa teritoriului respectiv numele de "Scitia" (Scythia). Mai tarziu, teritoriile de pe tarmul apusean al Marii Negre, pana inspre gurile Bugului, au facut parte din statul geto-dac condus de regele Burebista (sec. I, i. Hr.), dar in anul 28 cetatile grecesti de aici au acceptat protectoratul statului roman.

In anul 46 d. Hr., intreg teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra a fost cucerit de romani si anexat la provincia Moesia Inferior (Bulgaria rasariteana de azi), iar in anul 297, in timpul imparatului roman Diocletian, a devenit provincie aparte, sub numele de Scythia Minor (Scitia Mica).

Anexarea acestui teritoriu - inclusiv a cetatilor grecesti pomenite mai sus -, in cultura si formele de viata grecesti si apoi romane, a oferit conditii prielnice pentru predica Sfantului Apostol Andrei. Asa cum aratam mai sus, traditia despre predica sa in Scitia apare in cateva lucrari scrise in primele veacuri crestine. De pilda, in lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort in timpul persecutiei imparatului Decius (249-251), iar in secolul IV in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei (+ 339/340) care o preluase de la un alt mare teolog, Origen din Alexandria (+ 254). Iata ce scria Eusebiu: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia...". De altfel, din epistola Sfantului Apostol Pavel catre Coloseni (3,11), reiese ca si "scitii" au putut auzi cuvantul lui Dumnezeu.

Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata mai tarziu si de alti scriitori bisericesti. De pilda, calugarul Epifanie, in secolul VIII, in Viata Sfantului Apostol Andrei scria ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. In asa numitul Sinaxar al Bisericii constantinopolitane se preciza ca acest apostol "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". In acelasi Sinaxar se afla o alta stire, potrivit careia, Sfantul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, in Bulgaria), pe un ucenic al sau cu numele Amplias (Ampliat), pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 31 octombrie. Mult mai tarziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea) scria ca Sfantul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia si Bitinia) "in pustiurile scitice", care puteau fi situate fie in Scitia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Scitia Mica sau Dacia Pontica, locuita de greci, romani si geto-daci. De altfel, istoricii bisericesti rusi socotesc ca Sfantul Apostol Andrei a predicat si in nordul Marii Negre.

Invatatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, in cartea sa Viata si petrecerea sfintilor, scria ca "Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorti) Bitinia si Marea Neagra si partile Propontului, Halcedonul si Vizantea, unde e acum Tarigradul (Constantinopolul n. n.), Tracia si Macedonia, Tesalia, si sosind ia Dunare, ce-i zic Dobrogea si altele ce sunt pe Dunare, si acestea toate le-a umblat".

El Greco

1610-1614

Colinde, legende si obiceiuri - marturii ca Sfantul Andrei a predicat in tara noastra

In sprijinul evanghelizarii teritoriilor de pe tarmul apusean al Marii Negre de catre Sfantul Andrei vin si unele colinde, legende si obiceiuri din Dobrogea si din stanga Prutului, adica din Basarabia, care amintesc de trecerea lui prin aceste locuri. Una din aceste colinde pomeneste de "schitul" sau "manastirea" lui Andrei, la care veneau Decebal si Traian, cel din urma ascultand si slujba savarsita acolo. Exista apoi cateva numiri de ape si locuri ca "Paraiasul Sfantului Andrei", "Apa Sfantului" sau "Pestera Sfantului Andrei", care se vede si azi in hotarul comunei Ion Corvin, in apropiere de granita romano-bulgara.

José Ribera. 1630

Fara indoiala ca Sfantul Apostol Andrei nu s-a marginit numai la predicarea Evangheliei si la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre grecii si geto-dacii din teritoriile amintite, ci el a hirotonit pe unii dintre ei ca episcopi si preoti, asa cum facea si Sfantul Apostol Pavel in calatoriile sale misionare. Numai asa se poate explica faptul ca cea mai veche episcopie cunoscuta pe teritoriul tarii noastre este cea de la Tomis (Constanta de azi). Episcopul (sau episcopii) peste care "si-a pus mainile" Sfantul Apostol Andrei au hirotonit, la randul lor, alti episcopi, preoti sau diaconi pentru noile comunitati crestine de la Pontul Euxin, ca sa se asigure "succesiunea" neintrerupta a preotiei, si care au devenit propovaduitori ai noii credinte, - prin predica si botez - in randul autohtonilor geto-daci, iar mai tarziu daco-romani.

Avand in vedere caracterul misionar al crestinismului din primele veacuri, se poate sustine ca unii dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Pavel si ucenicii sai in Peninsula Balcanica, dar si dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Andrei in zona apuseana a Marii Negre, au dus "vestea cea buna" despre Iisus Hristos cel inviat si in nordul Dunarii, deci in Dacia propriu-zisa, cunoscute fiind legaturile care existau intre locuitorii de pe ambele maluri ale Dunarii. Prin episcopii, preotii si misionarii veniti din sudul Dunarii si din Orientul Apropiat, ca si prin cei din randul localnicilor, invatatura crestina si-a castigat noi adepti, incat din secolul al IV-lea se poate vorbi de o generalizare a invataturii crestine, nu numai in provincia Scitia Mica, ci si in teritoriile nord-dunarene, locuite acum de daco-romani, deveniti apoi romani. in provincia Scitia Mica, vigoarea crestinismului este dovedita de numarul mare de martiri de la sfarsitul secolului III si inceputul celui urmator, ca si de organizarea bisericeasca temeinica ce exista aici in secolul IV, cu o episcopie la Tomis - devenita apoi Arhiepiscopie -, de teologii de prestigiu care au activat aici, de numarul mare de bazilici care s-au construit in marile cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre in secolele IV-VI, de multele obiecte cu caracter crestin din aceeasi perioada, descoperite aici.

José de Ribera. 1628

Scriitorul bisericesc Nichifor Calist, pe care l-am mai pomenit, pe baza unor stiri istorice mai vechi, scrie ca Sfantul Apostol Andrei a plecat de la noi spre sud, trecand prin Tracia, a ajuns in Bizant (viitorul Constantinopol), iar de aici a trecut prin Macedonia si Tesalia, ajungand pana in orasul Patras din Ahaia, deci in Grecia de azi. Acolo a suferit moarte martirica, fiind rastignit pe o cruce in forma de X (numita pana azi "Crucea Sfantului Andrei"). Biserica primara a stabilit, inca de pe la sfarsitul secolului II, ca data de praznuire a patimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaste anul martiriului sau; unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii 64-67, altii mult mai tarziu, pe la sfarsitul veacului "apostolic", in cursul persecutiei imparatului Domitian.

"Crucificarea Sf. Andrei"

de Caravaggio 1607

Moastele sale au fost mutate din Patras la Constantinopol, noua capitala a imperiului roman de Rasarit, prin anii 356-357, cu prilejul sfintirii bisericii "Sfintii Apostoli". Mai tarziu, Sfantul Ambrozie, episcopul Milanului (c. 339-397), scria ca, in a doua jumatate a secolului al IV-lea, particele din sfintele sale moaste au fost oferite bisericilor din Milano, Nola si Brescia din Italia.

La cativa ani dupa Cruciada a patra, din 1204, cand Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii apuseni si s-a creat aici o "Patriarhie latina" in locul celei ortodoxe, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moastele Sfantului Andrei sa fie duse in Italia si asezate in catedrala din Amalfi. in aprilie 1462, in timpul papei Pius II, capul sau a fost asezat intr-o biserica din Roma. De aici, pe baza unei hotarari a Vaticanului, in semn de fratietate crestina, capul sau a fost restituit Bisericii Ortodoxe a Greciei, fiind asezat - in cadrul unor festivitati religioase - in biserica cu hramul Sfantul Andrei din orasul Patras.

Francisco de Zurbaran. 1632

Sfantul Apostol Andrei se bucura de o cinstire deosebita in Bisericile rusa, greaca si romana, datorita faptului ca a predicat in teritorii care apartin azi Rusiei, Greciei si Romaniei. Patriarhia ecumenica din Constantinopol il socoteste chiar ca "intemeietor" al acestui "scaun apostolic". Se cuvine ca Biserica Ortodoxa Romana sa-l cinsteasca si mai mult si sa-l considere nu numai ca "cel dintai chemat la apostolie", ci si ca pe cel dintai propovaduitor al Evangheliei la stramosii nostri, ca pe un "apostol" al neamului nostru, al Ortodoxiei romanesti! Iar crestinismul romanesc trebuie sa fie considerat ca fiind de origine apostolica.

Andrei Rubliov

1408

Ca atare, socotim ca se impune ca ziua de 30 noiembrie sa fie trecuta in calendarele bisericesti ortodoxe cu litera rosie, ca o adevarata sarbatoare a crestinismului romanesc. Ea ar premerge zilei de 1 decembrie, ziua nationala sau a unitatii romanilor de pretutindeni. S-ar impreuna astfel sarbatoarea Bisericii cu sarbatoarea neamului, dupa cum Biserica si neamul au fost una in tot decursul istoriei noastre!

Sa ne rugam dar Sfantului Andrei, increstinatorul daco-romanilor, zicand: "Pe propovaduitorul credintei la geto-daci si slujitor al Cuvantului, pe Andrei cel dintai chemat sa-l laudam, ca pe stramosii nostri i-a adus la cunostinta lui Hristos, crucea in maini tinand si izbavind din inselaciunea vrajmasului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toti romanii sa-l laudam si sa-l cinstim, ca sa se roage neincetat lui Hristos Dumnezeu, ca sa ne fereasca de toata rautatea si sa mantuiasca sufletele noastre". (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie cu unele adaptari).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu

Bartolome Esteban Murillo

Părintele Constantin Necula - "Cum să-ţi împlineşti vocaţia"

2011-11-24T18:01:00.000+02:00

Să ştiţi că toţi avem o vocaţie de la Dumnezeu, dar de cele mai multe ori nu o descoperim. Însă, când o descoperim, vocaţia devine har al Duhului Sfânt, pururea lucrător în viaţa noastră.

Organizator: Adunarea Tinerilor Creştini Ortodocşi din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei;

Invitat: Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Facultatea de Teologie Ortodoxă, din Sibiu;

Data:10 august 2011;

Locaţia: Tabăra de la Nemţişor, 2011, Ediţia a II-a.

                 00:12 - Vreau să vă spun că vocaţia nu se poate defini. Nu există o definiţie a vocaţiei. Verbul "voco, -are, -avi, -atum", (provenit din limba latină,) formele imparisilabice ale verbului "a chema" sunt legate de această chemare. Cine ne cheamă? Pentru ce ne cheamă? În favoarea cărui lucru (ne cheamă)? Este lucrul cel mai greu de definit în viaţă. Să ştiţi că toţi avem o vocaţie de la Dumnezeu, dar de cele mai multe ori nu o descoperim. Însă, când o descoperim, vocaţia devine har al Duhului Sfânt, pururea lucrător în viaţa noastră. Ne-am obişnuit să credem că cea mai importantă vocaţie, pe care o avem pe pământ, este să avem funcţii (înalte), după ce avem funcţii să facem cariere, facem orice ca să ajungem cât mai sus, iar sus descoperim "marea vocaţie" a însingurării. Acolo eşti singur, răstignit, muşcat din toate părţile de cei care, la rândul lor, cred că vocaţia este să stai deasupra. Vocaţia este să înţelegi că a munci dedesubt nu este nici o ruşine. Între a săpa un şanţ şi a finaliza o licenţă la care nu ţii, este de preferat să sapi şanţul, dacă acesta scoate apa din cort.
                 01:40 - Este mult mai important să înţelegi ceea ce lucrezi, decât ceilalţi să te lumineze tot timpul, ca tu să înţelegi ceea ce lucrezi. Vocaţia în sine, fiind darul lui Dumnezeu, trebuie să o căutăm la El, prin rugăciune. Dacă cineva simte că vibrează corect la cântatul la chitară, nu este neapărat nevoie să îşi câştige pâinea cu acest lucru, dar la un moment dat se poate destinde folosind acest dar, pentru a continua să-şi câştige existenţa de zi cu zi.
                 02:09 - Acum, aşa cum am spus la început, aş vrea să vă vorbesc despre o vocaţie pe care noi ne-o manifestăm foarte rar: vocaţia de a ne ierta pe noi înşine. Venind către acest loc am aflat cât de minunat v-a vorbit Înaltpreasfinţitul aseară. Cred că aţi simţit şi voi că (în general) există un discurs de suprafaţă şi unul de adâncime. Vocaţia întotdeauna vizează discursul de adâncime. Putem să cosmetizăm unele păreri, însă vreau să vă spun că, Biserica nu este un spaţiu unde să ne putem împlini plăcerile şi dorinţele. Biserica nu este spaţiul împlinirii plăcerilor. Vocaţia nu înseamnă că îţi împlineşti o plăcere în permanenţă. Vocaţia, uneori, este o greutate pe care trebuie să o porţi cu destindere. Vocaţia devine cu adevărat dătătoare de mântuire, pentru că vocaţia noastră finală este să devenim Sfinţi, precum şi Tatăl nostru Cel din ceruri Sfânt este, aşadar să devenim Sfinţi prin împlinirea profesională a micilor noastre vocaţii.                   03:53 - Atunci când eşti chemat la angajare la o firmă, eşti întrebat: Ce hobby ai? Cineva care nu înţelege bine tremenul poate spune că are hobby-ul cititului. Cititul nu poate fi un hobby. Cititul este un act sacru, căci şi Mântuitorul Hristos Însuşi citeşte, dacă vă aduceţi aminte, iar unii se îndoiesc de faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ştia să scrie, ceea ce este aberant, de vreme ce El ştia să citească. Citeşte la un moment dat în sinagogă din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament (Torra, Neviim u Chetuvim). Cititul este, deci, un act sacru. De exemplu, gătitul nu poate fi un hobby, pentru că gătitul este o activitate vitală pentru om. Ca să poţi să te antrenezi disciplinar în supravieţuire trebuie să înveţi să găteşti. Din păcate, nu mai există cursuri de gătit în şcoli, ci în şcoli se învaţă ştiinţe din ce în ce mai profunde. În şcoli se învaţă foarte multe filosofii şi, de multe ori, uităm ce înseamnă să ne plimbăm cu copilul pe stradă. Ce îi spui copilului tău atunci când te plimbi pe stradă?
                 05:15 - Cum poate învăţa un tată poveşti? Are dreptul să se cheme "tată" acela care nu ştie poveşti, sau care nu se trezeşte noaptea să vadă dacă copii lui au sau nu febră? Ce materie ne poate învăţa toate lucrurile astea? Numai vocaţia dorită de sus, (de la Dumnezeu). Să fii tată înseamnă să îţi asumi sufletul copilului tău. Exact ca şi preotul: să fii preot nu înseamnă să porţi o reverendă, să îţi laşi barba să crească, ci pentru fiecare suflet pe care îl are în faţă preotul are obligaţia
de a-i vesti Evanghelia iertării Mântuitorului Iisus Hristos. Primul gest pe care Îl face Mântuitorul Iisus Hristos după Înviere, este oferirea iertării. Mulţi nu înţeleg cum Dumnezeu stă Răstignit pe Cruce, iar toţi Apostolii L-au părăsit, căci erau în pericol de moarte şi au început să tremure. Dar când au auzit de Înviere nu le-a fost uşor să creadă. În mod raţional, pentru ei, era mai uşor de înţeles Moartea Mântuitorului Iisus Hristos, decât Învierea Lui. Ei au crezut că totul se termină pe Muntele Golgota, după ce au petrecut o vreme alături de Mântuitorul Iisus Hristos, au mâncat împreună, L-au însoţit în călătoriile Lui pentru propovăduirea Evangheliei, au fost martorii la minunile Lui. Deşi Mântuitorul le-a vorbit despre Învierea Lui, mintea lor raţională, fără ajutorul divin, nu puteau concepe acest lucru, ci ai crezut în continuare că totul se termină cu Răstignirea Mântuitorului, după ce mai înainte a cântat cocoşul de trei ori şi Petru a plâns cu amar.
                 07:12 - Mântuitorul Iisus Hristos le arată, însă, că nu se termină totul la Muntele Golgota, aşa cum au crezut ei, ci vine la ei pe când erau strânşi într-un foişor de frica iudeilor, care îi prigoneau căutându-i ca să-i ucidă. Pe de altă parte, erau cuprinşi de teamă, pentru că auziseră de la câteva femei că a Înviat Domnul. Iată că acum Mântuitorul Iisus Hristos intră prin uşile încuiate, stă în mijlocul ucenicilor (care erau temători) şi zice: "Pace vouă!". Mântuitorul Hristos le spune că le dă pace ca un Dumnezeu, ca să ierte şi ei păcatele: "Câte le iertaţi pe pământ să fie iertate şi în cer, câte nu le iertaţi, nu le dezlegaţi pe pământ, să nu fie dezlegate nici în cer". Primul dar al Mântuitorului Iisus Hristos către mica Lui comunitate apostolică a fost oferirea iertării. Atunci când vorbiţi de vocaţie, gândiţi-vă ce capacitate aveţi de a ierta. Nu să iertaţi cu inima îndoită, căci atunci nu aţi înţeles nimic din această iertare. Iertarea profundă ne face să fim oameni adevăraţi şi ne menţine de fiecare dată în cea mai impresionantă dintre structurile pe care le avem, de oameni integri nu doar fizic, ci şi sufleteşte. Exerciţiul acesta al iertării ne arată ce vocaţie putem să avem. De exemplu, medicul care vine şi cercetează bolnavul de diabet, trebuie să îl ierte pe acesta de neputinţele sale, cauzate de boala pe care o are.
                 10:04 - Preotul care spovedeşte prin saloanele din spital, care în ciuda faptului că sunt socotite anticamerele morţii şi de aceea au nevoie de un preot, trebuie să ierte toate neputinţele bolnavilor, sau a celor care şi-au pierdut pe cineva drag într-un accident, sau au pierdut o sarcină la naştere. Numeni nu se poate bucura de moartea cuiva şi nu este o plăcere mersul la înmormântare. Îndrăznesc să spun că, pentru preotul de vocaţie, nici botezul nu este uşor de făcut. Nimic nu este uşor de făcut atunci când îţi împlineşti vocaţia. Ceea ce ne ajută să ne împlinim vocaţia este harul Lui Dumnezeu, care ne ajută să facem acest lucru. Foarte mulţi dintre voi s-a întâmplat să luaţi creionul în mână pentru prima dată la 11 - 13 ani şi să desenaţi cum nu v-aţi închipuit vreodată, fără să aveţi şcoli sau academii, fără să aveţi studii foarte adânci în domeniu, toate acestea pentru că pur şi simplu harul lui Dumnezeu a activat ceva în voi. La moartea unuia dintre profesorii mei de Istorie Bisericească Universală, un alt profesor, cel de Morală, mi-a spus: "Părintele a murit, dar misiunea lui continuă după moarte".
                 11:32 - Dumnezeu nu cheamă niciodată la Sine pe nimeni decât ca să-i împlinească la nesfârşit misiunea pentru care l-a chemat la viaţă, (la viaţa veşnică). Cu alte cuvinte, vocaţia noastră nu încetează odată cu încetarea vieţii noastre pământeşti. Zilele trecute citeam viaţa doamnei Marie Currie, cea care a luat de două ori Premiul Nobel în Fizică şi Chimie, o specialistă în foarte multe lucruri, care a murit din cauza radiaţiilor pe care le-a absorbit în timp ce făcea cercetările ei de chimistă. Vocaţia ei nu s-a închiat odată cu sfârşitul vieţii ei. Noi în continuare măsurăm radioactivitatea prin aşa numita unitate de măsură Currie. De fiecare dată misiunea unui om împlinită în vocaţia sa, se continuă mult după ce viaţa lui a încetat. Avem cazul Mitropolitului Andrei Şaguna, care, dincolo de toate, îndrăznesc să cred faptul că abia acum se împlineşte vocaţia sa, când el a atins nivelul sfinţeniei şi va fi canonizat ca Sfânt
al Bisericii, va fi doar recunoscută sfinţenia lui de către Biserică, pentru că, de fapt, a canoniza pe cineva înseamnă ca Biserica să îi recunoască un statut duhovnicesc.
                 12:53 - În Braşov, spre exemplu, unde m-am născut şi am copilărit, mergeai spre Şchei, te întâlneai cu Liceul "Şaguna" construit de Mitropolitul Şaguna, te duceai la biserică, vedeai hainele Mitropolitului Şaguna, tot timpul, în Ardeal te loveşti într-un fel sau altul de Mitropolitul Şaguna. Nu există un spaţiu al vieţii publice şi duhovniceşti, sau politice a poporului român din Ardeal, fără Mitropolitul Şaguna. Îndrăznesc să spun că în mormântul Mitropoitului Şaguna este Ardealul întreg, adică toate celelalte lucruri care s-au împlinit. Prin anii '70, când au restaurat capela Mitropolitului Şaguna de la Răşinari, au aşezat scara chiar pe piatra lui de mormânt şi s-a rupt scara în două cu zugravul pe ea. Acesta s-a ridicat, a curăţat piatra, sub care, pe atunci, era un mitropolit printre alţi mitropoliţi şi nimeni nu ar fi bănuit că în timp, iată, după atâţia ani, avea să fie canonizat. Acum la scoaterea osemintelor Mitropolitului Şaguna, jumătate dintre acestea au rămas la Răşinari, iar jumătate au fost aduse la Catedrala Mitropolitană, unde a fost pomenit şi s-au făcut slujbe pentru el. La un moment dat, într-o sâmbătă dimineaţă, o doamnă bolnavă, pe care de mult o suspectam că ar putea fi şi demonizată, a alergat jumătate de stradă ca să îmi strige mie, paraclisierului şi încă a vreo cinci persoane care erau acolo cu noi: "Scoateţi oasele acelea din Altar că mă ard. Nu pot dormi noaptea. Nu mai pot face nimic în oraşul ăsta din cauza lui". Nici măcar Sfinte Moaşte nu a zis, ci doar "oasele acelea".
                 14:48 - Abia atunci am înţeles ceea ce înseamnă vocaţia sfinţitoare a unui arhiereu, de exemplu, că depăşeşte cu mult sensul şi sfârşitul vieţii. Este ceea ce spunem în Taina Sfintei Cununii, atunci când îi punem pe tineri, după o traducere greşită strecurată acolo, să îşi jure credinţă până la mormânt. Credinţă nu există până la mormânt. Adevărata credinţă se manifestă exact după ce se aşează piatra mormântului. Adevărata iubire se împlineşte în momentul când, celălalt, mort fiind, te aude pe tine de pe lumea aceasta spunându-i: "Tu nu ai să mori niciodată. Tu continui să trăieşti pentru că iubirea mea pentru tine continuă să existe". Observaţi câte posibile reflecţii asupra unui singur cuvânt care este "vocaţia" şi asupra atâtor conţinuturi prin care se poate împlini acest lucru. Uneori se îmtâmplă să trăieşti o neîmplinire sufletească, să nu fii mulţumit de nimic din ceea ce este în jurul tău, căutând totdeauna să-ţi împlineşti dorinţele tale tot timpul satisfăcându-le cu tot felul de ifose, de fiţe. Vocaţia nu îngăduie fiţe. Când eşti de vocaţie şi chemat cu vocaţie la Hristos, nimic din ceea ce împlineşti nu se împlineşte cu fiţe.
                 16:47 - Senzaţia adulţilor este că vocaţia lor este să dea sfaturi tinerilor. La un moment dat o profesoară de chimie, aproape de pensie, căci eu am terminat chimie-fizică, intoarsă de la o inspecţie de gradul I, ţinută undeva în zona Gorj-ului, a constatat că o domnişoară profesoară, care voia să ia gradul I i-a îndemnat pe elevii săi să înveţe pe de rost tabelul lui Mendeleev. Insă unul dintre elevi ei a scos din buzunar un I-Pod şi i-a spus că nu este nevoie, pentru că el are un tabel al lui Mendeleev pe I-Pod, mult mai performant decât cel pictat în laboratorul de chimie acum mai bine de zece ani, pentru că, între timp, s-au mai descoperit elemente. A forma un om înseamnă a-i identifica sursele de informare, nu a-l opri din învăţare prin folosirea tehnicii actuale, în speranţa că profesorul este din ce în ce mai bun, ca profesor şi va induce teamă în elevi, teamă care atinge punctul culminant în momentul în care el este scos la tablă şi probabil va şti foarte multe lucruri, care nu îi vor folosi niciodată în viaţă.
                 18:37 - Observaţi ce distincţie trebuie să-ţi îngăduie Dumnezeu în sufletul tău, ca să înţelegi că vocaţia personală nu este să pierzi timpul, că vocaţia nu înseamnă să râzi de propria persoană doar pentru că cei din jur te ghidează într-o direcţie în care nu crezi (şi de care nu eşti atras). Sunt mii de oameni care puteau să îşi rateze vocaţiile, dacă urmau anumite sfaturi ale părinţilor. Sunt sute de mii de oameni care, în momentul în care nu ar fi fost un singur om, atent
în viaţa lor, să-i întâlnească şi să le cultive iertatea aceasta în raport cu sine, fără de care nu ar fi reuşit niciodată, poate, să ducă până la capăt misiunea aceasta pentru care Dumnezeu i-a trimis pe pământ. Sunt foarte multe lucruri pe care, (voi tinerii) trebuie să le învăţaţi aşa cum sunt. Dar sunt şi multe lucruri care trebuie să ne învăţaţi pe noi ceilalţi (adulţii), cum le vedeţi voi.
                 19:24 - În Sfânta Evanghelie, dacă mai ţineţi minte, acum câteva săptămâni în urmă, am întâlnit un om care era sutaş, centurion, după cum zicem noi în traducerea românească. Acest sutaş vine şi se întâlneşte cu Mântuitorul Iisus Hristos, Care făcuse deja destul de multe minuni şi povăţuise duhovniceşte foarte multă lume, care Îl asculta cu mare atenţie, iar acesta (sutaşul) Îi spune: "Doamne, Te rog vino să îl vindeci pe soldatul meu", într-o traducere mai nouă se spune "pentru că este paralizat" şi termenul este corect folosit şi vine din limba greacă "este paralizat acasă". Cu alte cuvinte, un şef vine să Îl roage pe Mântuitorul Hristos să-i vindece un (subaltern) paralizat. Indiferent de societatea în care ne desfăşurăm activitatea şi timpurile în care trăim, bolnavii indispun, morţii indispun pe cei vii. În momentul în care citim această Sfântă Evanghelie, sentimentul care ni se transmite este unul optimist. Pentru că sutaşul Îi spune Mântuitorului Iisus Hristos: "Doamne, zi numai cu cuvântul şi se va vindeca. Căci şi eu sunt om sub alţi oameni şi spun unora: du-te... şi se duce, iar altora: vino... şi vine".
                 22:09 - Sutaşul Îi spune aceste lucruri Mântuitorului Iisus Hristos cu un oarecare grad de colegialitate. Sutaşul este primul om din Evanghelie care îndrăzneşte, mai mult decât toţi, să vorbească cu Dumnezeu şi să îi spună să nu vină acasă la el că nu este vrednic. Am să vă spun de unde se poate observa acest grad de colegialitate şi anume la Apostolul duminicii care se citeşte în aceeaşi zi cu această Evanghelie. În acest text, Sfântul Apostol Pavel spune că Mântuitorul Iisus Hristos era ascultător faţă de Tatăl şi încă ascultător până la moarte. Ce altă misiunea în afară de cea a lui Mesia, a Mântuitorului Iisus Hristos este ascultătoare până la moarte? Aceea a ofiţerului, a militarului. Acesta când şi-a pus vestonul pe el, trebuie să fie pregătit în permanenţă pentru jertfa supremă. Aşa cum Mântuitorul Iisus Hristos este sub ascultarea Tatălui, aşa şi sutaşul este pus sub ascultarea propriului lui Cezar. Intimitatea aceasta a ascultării şi a finalităţii vocaţiei, îi dă curaj sutaşului în discuţia cu Mântuitorul Hristos. Ori, pentru cei care au o vocaţie şi o împlinire a vieţii lor asemănătoare cu viaţa Lui ca Dumnezeu pe pământ, Mântuitorul Iisus Hristos admite această, aşa-zisă, colegialitate. Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos ne vrea părtaşi la mântuire, nu doar spectatori ai propriei noastre mântuiri, nu comentatori ai mântuirii altora şi nici cârtitori ai propriei noastre mântuiri.
                 24:22 - Dincolo de orice fel de vocaţie funcţională pe care noi o avem ca oameni în noi rămâne şi vocaţia ludicului, mai dezvoltată sau mai involuată, în funcţie de capacitatea şi de locul în care ne-a aşezat Dumnezeu. (Într-o altă ordine de idei), vocaţia prioritară a unui copil este să înveţe, nu să-şi dovedească învăţătura. În această vocaţie a copilului, acesta uneori mai greşeşte şi nu îi poate proteja de greşeli pe adulţi. Rolul şcolii este acela de a-i răspunde elevului la intrebarea: "Ce vrei să fii în viaţă?". Prioritară este rezolvarea ecuaţiei propriei vieţi, stabilirea rostului în viaţă, şi nu trimiterea într-un liceu unde nu îşi găseşte chemarea, fără să înţeleagă nimic din ceea ce se petrece în viaţa lui. Sunt sigur că aşa gândesc atât cei care au luat Bacalaureatul, cât şi cei care nu au reuşit să îl promoveze. Vocaţia noastră ca oameni este vocaţia comunicării (în primul rând cu noi înşine şi mai apoi cu cei din jur).
                 27:22 - Mântuitorul Iisus Hristos (spune că "Nu am venit să aduc pace, ci sabie") şi de aceea a fost socotit de majoritatea oamenilor timpului său deranjant. Ori, Mântuitorul Iisus Hristos pentru acest lucru a venit: să atenţioneze de fiecare dată că lumea nu este făcută doar din şefi şi roboţi, ci din oameni care îşi împlinesc propria vocaţie, iertându-se pe sine pentru a putea merge de fiecare dată mai departe cu demnitate.
                 27:57 - În final, m-am gândit să vă citesc ceva: Grigore Vieru, "Rădăcina de foc", poeziile:

"Mama"

Mama ne mângâie,
Soarele luceşte.
Soarele e unul,
Mama una este;

"Bunica"

Tot mai mică, tot mai mică:
Cât o floare, o furnică,
Cât, o lacrimă sub soare!...
De ce oare, de ce oare?;

Satele Moldovei

Pe vale, pe culme
Stau satele mele
Aproape de codru,
Aproape de stele;

Primăvara

Iese iarba luminoasă,
Rândunica vine-acasă.
Cald e soarele-n câmpie
Ca un ou de ciocârlie;

Vara

Copt e bobul grâului:
Poama vrăbiuţelor,
Dulce floarea teiului:
Grâul albinuţelor.

29:04 - Mie mi-au plăcut cel mai mult următoarele versuri: "Grăuraşul a mâncat/Un grăunte îngheţat/Şi tot strigă ziua toată/Am mâncat o îngheţată". Şi mai este una care cred că se potriveşte atmosferei de astăzi, o atmosferă care trebuie să o învăţaţi să o trăiţi împreună, căci taberele acestea sunt şi ele o vocaţie. Ele nu se termină cu ieşitul pe poarta taberei: "Ce ai puiu/Nu vrei mei?/Am pierdut pe fraţii mei/Cum arată?/Tot gălbui/Cum îi strigă?/Pui, pui, pui". V-am spus aceste lucruri pentru că (în ultima perioadă) am uitat să vă mai zicem poveşti, am uitat să ne comportăm cu voi, (tinerii), ca şi cu copiii noştri. Inclusiv preoţii trebuie să conştientizeze faptul că ei sunt pentru copii şi tinerii zilei de astăzi, ceea ce, de fapt, Mântuitorul Iisus Hristos este pentru ei şi pentru copiii şi tineri laolaltă: Cel Care este dispus să ne împlinească vocaţia. În momentul în care vă va fi mai greu şi nu veţi şti ce facultate să urmaţi, ce liceu să urmaţi, cum să vorbiţi mamei, cum să vorbiţi tatălui, cum să răspundeţi la şcoală, ce să răspundeţi la şcoală, vă rog să vă întoarceţi cu faţa către Răsărit, să vă faceţi Sfânta Cruce şi cu demnitate să spuneţi exact ce aveţi de spus. Altfel, vocaţiile noastre nu se vor împlini niciodată.

Înregistare audio: http://www.doxologia.ro/video/conferinte/cum-sa-ti-implinesti-vocatia
Transcriere: Diac. Marian Pătraşcu
http://www.doxologia.ro/conferinte/parintele-constantin-necula-cum-sa-ti-implinesti-vocatia?page=0,0

Intrarea Maicii Domnului în Biserică

2011-11-20T21:12:00.000+02:00

Troparul

Axionul

Intrarea Maicii Domnului în Biserică, cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovidenia, este un praznic de o strălucire aparte. Prima sărbătoare de la începutul Postului Crăciunului, Ovidenia, aminteşte de momentul în care Maria a fost adusă de părinţii săi, Ioachim şi Ana, la Templul din Ierusalim, încredinţând-o preotului Zaharia.

În Galileea acelor timpuri era o mare ocară să nu ai copii, iar cei doi s-au rugat Lui Dumnezeu să-i scape de ruşinea lumii şi să le binecuvânteze casa cu un copil. Ei au promis că, dacă se va naşte, pruncul va fi dedicat lui Dumnezeu.

Intrarea în Templul Legii a Maicii Domnului s-a întâmplat într-o zi de 21 noiembrie, pe când Maria avea doar trei ani, iar părinţii împlineau astfel promisiunea făcută de Dumnezeu.

Maria a petrecut 12 ani în Templul din Ierusalim, alături de alte fecioare, de văduve şi de preoţi, rugându-se şi citind Sfânta scriptură, până când Arhanghelul Gavriil i-a adus vestea Cea Bună, că -L va naşte pe Iisus, fiul lui Dumnezeu. După ce a plecat de la Templu, Maria s-a logodit cu dreptul Iosif, o rudă mai vârstnică, cel care a fost protectorul ei şi martorul miracolului naşterii pruncului Iisus.

Prima dată, Aducerea Maicii Domnului la Templu s-a celebrat în secolul al VI-lea. Se spune că ziua de 21 noiembrie reprezintă data sfinţirii unei biserici (în anul 543), lăcaş care poartă acest hram, construit lângă zidul ruinat al Templului în care s-a rugat Maica Domnului.

În cinstea sărbătorii, numeroase lăcaşuri religioase poartă hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică.

În popor, Vovidenia, ziua Intrării Maicii Domnului în Biserică este considerată a fi o zi magică. Acum se fac previziuni referitoare la oameni şi la vreme. Numele de Vovidenie provine din slavonă şi se traduce „ceea ce se face văzută.

De Vovidenie se deschid cerurile şi credincioşii înţeleg graiul animalelor.

Aşa cum va fi vremea în această zi, aşa va fi toată iarna.

Sărbătoarea este cinstită de credincioşi pentru a dobândi bucurii, reuşite şi o bună vedere.

Cei care respectă sărbătoarea cred că anul ce vine va aduce spor în hambare şi belşug în casă.

În această zi se fac pomeniri pentru cei care au murit fără lumânare şi pentru cei înecaţi.

Împotriva farmecelor şi a pagubei, de Ovidenie, se ung uşile şi ferestrele cu usturoi.

Dacă în noaptea de Ovidenie va fi cer senin, anul viitor va fi secetos şi pomii nu vor avea rod bogat, iar, dacă va ninge, va urma o iarnă cu multă zăpadă şi un an roditor.

În popor, sărbătoarea este asociată cu simbolurile luminii: candela, lumânarea, focul şi soarele. Pentru reuşita copiilor, candela trebuie să ardă în căminul fiecărui credincios, iar focul să ardă în cămin toată noaptea.