Protopoem

duminică, 13 noiembrie 2016




Din ghemul încurcat al amintirii, din întunericul nodurilor oarbe, trag un fir ce mi se pare desprins.
Îl eliberez încetișor, de teamă să nu mi se desfacă între degete.
E un fir lung. verde și albastru, cu miros de alge și are moliciunea caldă a mâlului viu.
E un râu.
Îmi curge-n mâinile acum ude.
Toată apa îmi trece printre palmele întinse și, deodată, nu mai știu dacă apa izvorăște din mine sau curge spre mine.
Continui să trag, acum nu doar amintire, ci însuși trupul râului.
Pe pielea mea navighează bărci, iar eu sunt și bărcile, și cerul care le acoperă, și plopii înalți care alunecă lent pe pelicula luminoasă a ochilor.
Pești îmi înoată în sânge și oscilează între două ape precum chemările neclare ale amintirii.
Simt forța bărcilor și prăjina care le prelungește.
Coboară, spre adâncul râului și al meu, ca o bătaie fermă de inimă.
Cerul e mai aproape acum și și-a schimbat culoarea.
E verde tot și sonor, pentru că din ram în ram, se trezește cântul păsărilor.(...)
O pasăre fără nume coboară nu știu de unde și va poposi tăcută pe prora dură a bărcii.
Nemișcat, aștept ca toată apa să se scalde în albastru și păsările să spună pe ramuri de ce sunt înalți plopii și foșnitoare frunzele lor.
Atunci, trup de barcă și de râu în statură de om, merg înainte spre tihna roșiatică pe care o înconjoară săbiile verticale.
Acolo, îmi voi îngropa de trei palme prăjina, până la piatra vie.
Va fi marea liniște primordială când mâinile se vor împreuna cu mâinile.
Apoi voi ști totul.

  • autor Jose Saramago, trad. Georgiana Bărbulescu

~ 0 comentarii: ~

Followers



† Doamne, Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine , pacatosul/a


"În jurul meu a fost întotdeauna minunea lui Dumnezeu, au fost atâtea păsări, atâţia copaci şi atâtea lunci fermecătoare, a fost cerul nemărginit şi senin, în vreme ce eu trăiam în nemernicie, fără să văd frumuseţea lucrării Domnului."

Feodor M. Dostoievski