PUTEREA DE A FI DIN NOU APROAPE

duminică, 13 noiembrie 2016



I. Orb
Sămânţă e văzduhul ce vine către tine
aşa ţi-e zămislirea, să poţi trăi văzând
tăcerea care arde, a vieţii subţirime
când simţi apropierea
te naşti
ca şi cum cerul
întunecat al vieţii, o carceră omizii
ca pântecul te poartă şi fără glas
privind
ce n-are încă nume şi nu-i decât o ceaţă
ce naşte (şi grăirea atât ţi-e de străină
de nume şi cuvinte) – te naşte prin durere
în ziua negândită, cum nu ştiai afară
aşa e ce nu credem şi nu ştim
şi e rostul
ascuns al firii noastre şi firea ne-nconjoară
Aşa te naşti şi moarte îţi sunt, ca răstignite
gândurile şi patima vâscoasă
ca sufletul să fie
iar şi iar
un foc adânc, ascuns privirii, menţii
ci numai ca o rază când încă dormi,
pe pleoape,
un foc adânc începe să crească pretutindeni
fiinţei tale spală şi vindecă, arzând
răcoritor, puterea de-a fi…
din nou aproape.

II. Vederea
murind cruzimii, spaimei
murind vâscoasei patimi
şi risipirii, cu toţii am trăit
şi ne-amintim

e ca şi cum, în viaţa ce-nfloreşte lemnul
piroanele ard în mâini, ca pentru-mbrăţişare
deschise larg şi fruntea ce sângeră, lumina
se odihneşte
în ziua ce se frânge
şi numai ea e viaţă şi numai ea va fi
şi-n jur, tot ce-o priveşte murind, cu bucurie
e-nfrânt şi-n întuneric şi-n searbădă beţie
o, de-ar cunoaşte cineva într-adevăr
Cerul şi pământul, ca să putem
Cele Trei, ale Iubirii
de o Fiinţei Feţe, să vedem

III. Sete
Deasupra oricărui gând
deasupra tăcerii
înconjurat de glasurile
ce-l împresoară de pretutindeni
nevăzut de cuvintele
ce-i sânt vase şi se văd
ca sălciile-n apa-n sine
deasupra oricărui „nu”
şi-a oricărui „da”
acolo
începi Tu
cu adevărat
şi neiubind nu ne putem apropia
nici de urma paşilor Tăi
nici de strălucirea veşmântului
nici setea
aceasta
mistuitoare
nu poate naşte în fântânile ei
par, iată
se apropie 
se arată
ca un grâu sfărâmat între pietrele morii 
ca un strugure în teasc

~ 0 comentarii: ~

Followers



† Doamne, Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine , pacatosul/a


"În jurul meu a fost întotdeauna minunea lui Dumnezeu, au fost atâtea păsări, atâţia copaci şi atâtea lunci fermecătoare, a fost cerul nemărginit şi senin, în vreme ce eu trăiam în nemernicie, fără să văd frumuseţea lucrării Domnului."


Feodor M. Dostoievski