In ziua praznuirii Sfintului Luca al Crimei, 11 iunie.

Sfintul Luca al Crimeei, sau cum poti fi Sot, Tata, Medic, Preot, Calugar, Ierarh si Sfint totodata


Pornind de la cuvintele cuviosul Isaac Sirul, care spunea: „Calea omului spre  Dumnezeu este o cruce de zi cu zi. Și nimeni nu s-a suit la cer fără osteneală”, putem afirma că întreaga viață a Sfîntului Ierarh Luca se cuprinde în aceste cuvinte, și astfel  putem spune că întreaga lui viață i-a fost o Golgotă. Conșteintezînd că omul doar prin purtarea crucii vieții îi este plăcut lui Hristos, sfîntul Luca atît de mult a îndrăgit calea aceasta încît a afirmat: ,,Cel mai mult am iubit pătimirea…
    Aceast  Ierarh și Mărturisitor, nu a fost doar sfînt prin faptele vieții sale și mare propovăduitor al dreptei credințe, ci a fost totodată, prin excelență, om de ştiinţă valoros şi vestit, medic renumit și  profesor de chirurgie, apreciat în lumea medicală pentru descoperirile sale. Și toate acestea în vremurile grele a stăpînirii bolşevice.
   Născîndu-se într-o familie de creștini pe 27 aprilie 1877,  primind  la botez numele Valentin, a avut parte de o educație creștină.  Odată cu creșterea, credinţa sa a fost înrîurită de citirea Sfintei Scripturi, dar și de apropierea Lavrei Peşterilor, întru cît familia sa se mutase în Kiev din Kesț (Crimeea de răsărit).  Chiar dacă avînd  un mare talent artistic, pe care dorea să și-l cultive, totuși în sufletul său ardea mai mult ca orice dragoste de aproapele, deoarece îi plăcea să-i ajuta pe ţăranii săraci din jur și oamenii amărîți și bolnavi.  Aşa că se  înscrie  la cursurile şcolii medicale din Kiev, pe care a absolvit-o în 1903.
    În 1904, războiul ruso-japonez l-a adus pe Valentin în Orientul Îndepărtat ca şi chirurg. Acolo îşi va întâlni viitoarea soţie, Anna Vasilievna Lanskaia. S-au căsătorit şi au avut patru copii. În acest răstimp, Valentin s-a specializat în operaţiile chirurgicale oftalmologice, împreună cu anestezia locală şi tratarea infecţiilor piogenice.  Din relatările despre viața sa, aflăm că el refuza să opereze fără să se roage mai înainte în faţa unei icoane a Maicii Domnului din sala de operaţie, şi apoi să-l însemneze pe pacient cu iodină, în semnul crucii. Curajul său de cărturisitor și credința sa mare o vedem și din întîmplarea minunată cînd, oficialităţile comuniste de atunci au dat jos icoana, el a refuzat să mai opereze. Iar după puţină vreme, soţia unui oficial al Partidului a avut nevoie de operaţie, şi l-a cerut în mod anume pe Valentin, el  nu s-a apucat de operație pînă nu a fost pusă înapoi icoana la locul ei.
   Între timp soţia lui  îmbolnăvidu-se de tuberculoză  a murit prematur.  De la acest moment viața sa avea să i-a o altă întorsătură, căci chiar dacă văduv fiind, făcînd ascultare de Arhiepiscopul Innochentie,  a răspuns chemării acestuia de al hirotoni în  diacon pe 26 ianuarie şi preot pe 2 februarie 1921.  Însă, Dumnezeu îi pregătise o altă cale și mai aleasă. Întru cît  în acele vremuri de prigoană Biserica ducea lipsă de păstori, părintele Valentin s-a supus chemării norodului şi a intrat în monahism, primind numele în cinstea sfîntului apostol și evanghelist Luca, fiind apoi hirotonit episcop. Din acest  moment începe a parcurge drumul pătimirilor, întru cît,  din pricina mărturisirii credinţei sale, în ciuda uriaşelor sale realizări medicale şi ştiinţifice, Sfîntul Luca a fost aruncat în temniţe, chinuit şi surghiunit vreme de 11 ani, prin Siberia şi alte locuri cumplite.
     Nu avem timpul suficient să arătăm, că în pofida greutăților de prigoană prin care trecea, întîrit fiind de harul lui Dumnezeu pe care din plin îl avea în el, ducînd lupte  a izbutit să redeschidă multe biserici închise de comunişti, a dat naştere unor lucrări teologice de mare profunzime, i-a întărit pe credincioşi şi a adus pe mulţi alţii la Ortodoxie. Pe lângă toate acestea, dragostea, iscusinţa şi dăruirea sa pentru pacienţi au salvat mii de vieţi (îndeosebi ale soldaţilor răniţi în război), iar tehnicile sale medicale au cîştigat multe premii ştiinţifice, fiind preţuite de colegii săi chirurgi decenii la rînd. După o viaţă de realizări medicale şi lupte duhovniceşti în mărturisirea dreptei credinţe, și plin de virtuți, Sfântul Luca  trece la Domnul pe cînd se afla în scaunul de Arhiepiscop al Simferopolului, pe 11 iunie 1961.
     După cu a zis și Hristos: ,,Nu poate lumina să fie pusă sub oroc, ci este pusă în sfeșnic să lumineze”, astfel și viața plină de sfințenie a Ierarhului și Mărturisitorului Luca, nu a putut să fie ascunsă, oricît s-au străduit puterile ateiste, ci a luminat în sufletele și conștiința poporului credincios, care la socotit pentru vitejia sa și faptele lui minunate, ca un sfînt încă în viață fiind, și mai cu seamă după ziua treceri lui din această viață pămîntească. Iar dezgroparea osemintelor sale  pe 17 martie 1996,  în prezenţa a aproape 40.000 de oameni, și răspîndirea mireasmei negrăite, și inima sa  nestricată,  adevereau încă odată în plus sfințenia vieții sale. Astfel hotărîrea sinodală a Bisericii Ucrainene din noiembrie 1995 și aprobarea Sinodului Patriarhiei Ruse la 25 mai 1996, nu erau decît o recunoaștere oficială de către Biserică a vieții sfinte a Ierarhului și Mărturisitorului Luca.
     Iar semnele sfinţeniei sale s-au arătat şi prin darul facerii de multe și mari minuni, care pot fi relatate de adevărații închinători la moaștele sale și adevărații rugători oriunde ar fi, dar care aleargă cu credință  la Sfîntul Ierarh Luca de a li se împlini cererea lor. Pentru faptul că a fost medic ajutînd și vindecînd pe foarte mulți fără de a primi vreo răsplată, dar și pentru multele minuni de tămăduire a diferitelor boli, Sfîntul Luca este socotit un ,,nou doctor fără de arginți”, asemenea celor de demult, dimpreună cu care se desfătează duhovnicește în Împărăția Cerească.
    Avînd un asemenea exemplu de sfințenie, care a putut să fie un bun soț, tată, medic, preot, călugăr, ierarh în vremuri de prigoană și a ajuns și sfînt, să ne străduim de al lua prin rugăciune, întăritor pe dumul vieții noastre, ca ajutați de el să fim creștini și buni răbdători măcar în ceva, dacă nu în toate ca și el. Căci astăzi se vădește din ce în ce mai mult că nu pre avem soți buni, tați buni,… și șirul poate continua.
    Să alegem și noi asemenea lui ,,partea cea bună, care nu se va lua de la noi”, nici în veacul acesta, nici în cel viitor.
Să ne rugăm la el dacă suntem bolnavi, dacă suntem medici, dacă suntem părinți sau dacă suntem copii. Să ne rugăm la Sf. Luca dacă suntem slujitori ai Bisericii, dacă suntem creștini simpli, să ne rugăm dacă avem nevoie de vindecare și întărire trupească și sufletească !
Prot. Ștefan Rîmbu

Rugaminte...

Dă-mi, Doamne, pacea câmpului
Când fericit este de rod
Şi liniştea pământului
Să fac din ele vieţii pod!
Să urc când sunt prea abătut
De nesfârşitele corvoade,
Să pun lumina aşternut
Şi curcubeie în cascade!
Dă-mi tihna răsăritului,
Aşterne-o-n mine ca pe mare,
Culoarea asfinţitului

Picteaz-o-n suflet ca-n altare.
Fă ca iubirea mea să fie
Precum o ploaie mult dorită,
Când seceta din cel drag mie
Cu dragoste vrea domolită.
Dă-mi flori de gând ca iasomia
Să las miresme unde merg
Şi glasul blând ca ciocârlia
Căci ce sădesc, asta culeg!
Să-mi cânte inima duios
Amprenta să o las de plec
Că nimănui nu-i de folos
De sunt doar umbră, unde trec

Isihie



Treptat
se face liniste
in sufletul meu

si se-nchid
ferestrele dinspre lume.

Pe pante
tot mai line
incep
sa cobor
in adanc
in desime.

Acolo unde
raze de lumina
si har poleiesc
intinderi de iubire.

  • (Isihie, Cristina Crasmariu)

Viata monahului: pocainta, smerenie si dragoste -1-




Fericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul, descrie viața duhovnicească a monahului din chinovie drept întrecere în smerenie și dragoste.


Slavă lui Hristos Dumnezeu pentru că m-a învrednicit să ne întâlnim iarăși și să ne continuăm călătoria, cu harul Lui. Bucuria noastră este mare, pentru că ieri am sărbătorit sfântul odor pe care mănăstirea noastră are binecuvântarea să-l aibă, Cinstitul Brâu al Maicii Domnului. Domnul ne-a lăsat Cinstita Cruce, iar Preacurata sa Maică ne-a lăsat Brâul ei. Și este o mare binecuvântare că acesta se găsește la mănăstirea noastră. Avem aici, la noi, brâul cu care se încingea Doamna noastră de Dumnezeu Născătoare. Cu acest brâu se încingea și atunci când Îl purta în pântece pe Domnul nostru, iar acest brâu s-a sfințit în acest fel. Și este o mare binecuvântare că se găsește la mănăstirea noastră, ca o comoară de mare preț. Este o mare mângâiere pentru noi. Dar toate acestea nu au decât un scop – vă reamintesc– să ne întărească în lucrarea pocăinței.
Părinți, noi, cu toții, avem o datorie către Dumnezeu: să ne curățim inimile noastre. Pentru că altfel, nevoința noastră este în zadar. Viață creștină am avut și înainte de a veni la mănăstire, pentru că am primit creștinismul de la părinții noștri, nu am primit creștinismul din altă parte. Însă, aici, unde am venit mânați de dumnezeiescul har, suntem datori să arătăm toată dragostea noastră lui Hristos ca să luăm drept răsplată curățirea inimii noastre. Adică, dovada practică a faptului de a fi de un chip cu Dumnezeu, a asemănării ca însușire esențială a omului creat ,,după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu. Aceasta este datoria noastră cea dintâi, aceasta este cununa pe care o așteptăm cu dorință mare și cu credință. Acum, însă, se așteaptă de la noi și este nevoie de lucrare practică ce ne conduce la această biruință. Iar aceasta, într-un cuvânt, se numește pocăință.
Pentru noi, monahii, aceasta începe cu un lucru foarte delicat, care contează cel mai mult pentru această reușită, pentru că, așa cum am spus mai devreme, existența noastră de ființe create ,,după chipul și după asemănarea” lui Dumnezeu se întemeiază pe un element semnificativ, iar acesta este mintea (νούς, nous). Pe toate celelalte le au și celelalte făpturi ale creației și animalele. Ceea ce ne diferențiază pe noi, oamenii – creați ,,după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, într-un cuvânt ,,theoidía” – este mintea (nous). Mintea, aceasta, a fost atrasă, la începuturi și nu s-a păzit. Această minte a fost atrasă de către diavol și nu și-a păstrat făgăduința. Deși a primit cuvântul lui Dumnezeu Tatăl de a păzi porunca, mintea nu a rezistat și a fost înșelată. L-a crezut pe înșelător, nu pe Dumnezeu. Deci, greșeala începe de la minte. De aceea, acum, toată încercarea și toată lucrarea noastră este restabilirea și păstrarea minții curate pentru a nu mai fi atrasă, pentru că, atunci, unul singur era vrăjmașul, adică diavolul. Acum, însă, sunt mii de primejdii pentru minte, pentru că, după cădere, de vreme ce personalitatea omului s-a dezintegrat, el este învăluit într-o multitudine de denaturări și schimbări. Toate felurile de patimi, obișnuințele cele rele, creația care se supune și ea stricăciunii, toate acestea luptă astăzi ca să dea de lucru minții, s-o țină captivă, să nu-i permită să-și facă lucrarea sa și să gândească la dragostea lui Dumnezeu.
Așadar, aceasta este lucrarea noastră a monahilor, după cum am spus de atâtea ori. Dar aceasta este o problemă care privește pe fiecare creștin. Însă mirenii, care trăiesc în lume, din cauza îndatoririlor familiale și sociale, nu au timp pentru prea multe lucruri. De aceea, bine este măcar să-și păstreze corect credința și, prin pocăință, să-și tămăduiască păcatele pe care le săvârșesc. Dacă vor păzi aceasta cu grijă, pot avea nădejde de mântuire. Pentru noi, monahii, însă, nu e de ajuns lucrul acesta. Dumnezeu, Cel care ne-a atras către El, ne-a hărăzit înainte de a ne naște. Ne-a atras către El, nu ne-a chemat. Ne-a hărăzit ca să-L urmăm în toate și ne așteaptă acolo. ,,Merg să vă pregătesc locaș și mă voi întoarce iarăși ca să vă iau să fim împreună”. Pe cine? Pe voi care ați primit poruncile mele. ,,Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan 12, 26). Așadar, mai exact, noi nu ne nevoim pentru a dobândi pocăința în mod formal pentru iertarea păcatelor noastre, provizoriu, ca să spun așa, ci ne nevoim pentru curățirea inimii, pentru a dobândi asemănarea (theoidía) ontologic cu Dumnezeu în mod practic. Și pentru ca ,,chipul și asemănarea” să devină realitate și să se realizeze pe deplin și să dobândim dumnezeiești însușiri pentru care ne-a creat încă de la început Tatăl și Creatorul nostru.

Manastirea Vatoped/ATHOS


Vedeți, nu trebuie să trecem cu vederea taina aceasta, pentru că atunci când uităm care este fundamentul existenței noastre, foarte ușor putem fi înșelați. Așadar, monahul nu trebuie să uite nici o clipă că este creat ,,după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu”. Dumnezeu, Creatorul tuturor, atunci când, din dragoste a hotărât să creeze făptura, în ce mod a făcut aceasta? ,,El a zis și s-a făcut, a poruncit și s-a zidit”. Însă, observăm că, în cazul creării omului, nu se întâmplă același lucru. Căci omul a fost creat prin intervenția directă a Dumnezeului Celui Întreit, pe care Îl slăvim și Căruia ne închinăm. Așadar, prin intervenția lui Dumnezeu a fost creat omul. Omul este creat de mâinile lui Dumnezeu și este înzestrat cu însușiri dumnezeiești pentru că a fost creat ,,după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Omul este o ,,copie” a ,,originalului”. Nu ne-a arătat Hristos, prin prezența sa, toate însușirile cele dumnezeiești? Spune Hristos: ,, Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl” (Ioan 14, 12). Ce vrea să însemne aceasta? Nu este cea mai mare putere a asemănării atunci când omul poate, în mod practic, să se asemene Creatorului său care este ,,chipul și asemănarea” sa? Așadar, aceasta este datoria noastră.
Așadar, primul lucru cu care trebuie să începem, frații mei, este ascultarea. Pentru că, vedeți, căderea a avut loc din cauza neascultării. De aceea, acum, datoria noastră, strădaniile noastre au un singur scop: să aflăm iarăși fundamentul ascultării absolute. Ascultarea de voia lui Dumnezeu…V-am vorbit și altădată despre asta. Nu este ceea ce greșit putem crede, că Dumnezeu, ca un stăpân și-a impus voia și poruncile Sale asupra supușilor Săi. Nu! Ascultarea de voia lui Dumnezeu este motivul existenței noastre. Fiindcă, toate cele ce există au o cauzalitate, aflându-și existența în cauza primară care este Dumnezeu. Așadar, deci, dacă acestea, care sunt cauzate de Cineva, nu mai depind de Acela, automat se vor pierde, vor dispărea. Deci, tema aceasta a ascultării față de Dumnezeu este ipostasul existenței noastre, nu se poate fără aceasta. Prin urmare, așadar, totul începe cu ascultarea.
Ne-am putea gândi: ,,Ce mare lucru este ascultarea?”. Ce spuneam, de unde provine toată suferința omului? Din neînfrânarea minții, din nepăzirea minții. Și apoi, ce se întâmplă? Ne îndepărtăm de sensul dependenței absolute față de Dumnezeu. Pentru că ascultarea este punctul de pornire, dar ceea ce trebuie să râvnim noi este dragostea absolută față de Tatăl nostru Cel ceresc. Acest lucru trebuie să căutăm noi, nimic altceva. Iar toate aceste încercări ne conduc ca să dobândim acest lucru.
De aceea, veți porni la drum având în minte sensul ascultării absolute. Aveți grijă și păziți-vă mintea! Nu lăsați să pătrundă înăuntru vostru plăcerea de sine și dorința de a plăcea celorlalți care sunt roadele omului celui vechi. Nu avem nevoie aici nici de plăcerea de sine și nici de dorința de a plăcea celorlalți. Nimic din acestea două, pentru că noi ne-am lepădat de mama care ne-a născut, adică de personalitatea noastră, de omul cel vechi. Nu mai avem nevoie de acestea absolut deloc. Așadar, mintea, goală de orice nu este lucru dumnezeiesc, este obligată să se întoarcă către Dumnezeu și către dragostea Lui. E, iar despre punerea ei în practică ne spune Domnul: ,,Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, ci acela care ține poruncile Mele, acela este cel ce Mă iubește”. Pentru că prima poruncă este dragostea față de Domnul Dumnezeu: ,, Sa iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău si din toată puterea ta”. În aceste patru elemente este cuprinsă toată existența noastră iar prin acestea dovedim dragostea noastră absolută față de Dumnezeu. Dar cum vom păstra noi toate acestea dacă înlăuntrul nostru există plăcerea de sine? Îmi place cutare lucru: de ce să-l aibă nu știu cine și să nu-l am eu? De ce cutare a zis nu știu ce despre mine? Așa începe blasfemia, cu acest ,,de ce”. Mai apoi, cel care va cădea în plăcerea de sine și nu va înțelege acest lucru, va continua cu dorința de a plăcea celorlalți și se va și bucura pentru ceea ce a făcut: ,,Ehei, ce bine că am reușit acest lucru!”. Ei bine, atunci diavolul începe și ,,roade”. Atunci omul va cădea în iubirea de sine și s-a sfârșit totul. Diavolul și-a făcut ,,treaba”.
Așadar, dacă noi nu vom deschide ușa, diavolul nu poate să intre, pentru că este afară. Însă diavolul este și el ,,minte”, așa cum este mintea omenească, așa este și acesta, are și el asemenea însușiri. Deci, pentru că el a văzut că noi, prin lepădarea de cele pământești, am îndepărtat cauzele unor eventuale pricini de ispitire, nu mai poate să ne ,,prindă” cu aceste lucruri. Acestea nu mai există. Dar, ce mai există încă? Există gândurile, există imaginile, iar diavolul anticipează acțiunile noastre. Și ,,lucrează” cu ele. ,,Aceasta nu trebuia să se facă așa”. Sau: ,,Ce-mi tot spune mie ce să fac, ce, el este Dumnezeu?”. În acest fel, dacă mintea nu va fi atentă și va primi aceste gânduri și va ,,vorbi” cu ele, atunci răul s-a întâmplat, porțile minții au fost deschise. Atunci, diavolul intră înăuntru și face rău, pentru că i s-a oferit prilejul să facă asta. Vedeți? De aceea, fundamentul lucrării noastre trebuie să fie ascultarea.
Vă rog, pentru dragostea voastră, să fiți cu luare aminte la aceasta, iar fără ascultare să nu primiți nimic. Iar dacă ați greșit ceva și ați săvârșit un păcat, imediat să îndreptați această greșeală prin pocăință și mărturisire. Să dovedim mărturisirea noastră în harul lui Dumnezeu și, chiar dacă am fost înșelați, să ne pocăim și să dobândim iarăși echilibrul duhovnicesc de mai înainte. Atunci când vom păstra ascultarea înlăuntrul nostru în acest fel, ca un dar de mare preț, așa cum v-am spus și altă dată, aceasta va da naștere smereniei. Pentru că, atunci când eu îmi jertfesc personalitatea mea, nu-mi mai aparțin absolut deloc mie și aștept ca celălalt să-mi spună ce să fac. Iar celălalt poate să fie egumenul, care este tatăl nostru duhovnicesc, ori semenul nostru, pentru că, între noi, există frați care dețin slujiri mai înalte în obște. Dar și aceștia fac ascultare față de egumen iar noi, la rândul nostru, trebuie să facem ascultare și față de ei, de vreme ce ei sunt un fel de ,,reprezentanți” ai egumenului în cadrul obștii.
Atunci când facem ascultare, jertfa este foarte mare, pentru că nu mai fac ceea ce doresc eu, ci fac ceea ce îmi spune celălalt. Iar aceasta este mintea smerită, adică punerea în practică a dragostei desăvârșite. Adică nu fac nimic de capul meu, fac ceea ce îmi spune celălalt. Asta înseamnă punerea în aplicare a dragostei. Aceasta, când este pusă în practică, atrage după ea smerenia. Iar atunci când smerenia, împreună cu dragostea, ca rod al ascultării, se apropie una de alta, atunci, imediat, dumnezeiescul har se apropie de minte. O luminează, o deschide, iar mintea începe și gândește corect și nu mai poate fi atrasă ușor de orice formă a lucrurilor iraționale. Atunci mintea devine sănătoasă, dobândește iluminare și știe încotro se îndreaptă, își amintește de unde își are originea și unde trebuie să ajungă. Își amintește că este aici, nu pentru altceva, ci pentru ca să se îmbrace în veșmântul asemănării, să fie ,,după chipul și după asemănarea” Creatorului ei. Atunci când smerenia și ascultarea există în mod faptic, atunci acolo se pogoară Duhul Sfânt, dumnezeiescul har și începe să-l tragă pe om către cele de sus. Când mintea va fi luminată și va deveni atentă, îl va simți pe diavol foarte ușor și, astfel, diavolul nu mai poate să facă ceea ce dorește. Pentru că, după cum v-am spus, diavolului nu i se îngăduie să acționeze fizic asupra noastră. Dar, prin înșelăciune, minciuni și judecăți false, el încearcă să-l facă pe monah să consimtă și să primească iraționalul. Ei, bine aceasta reprezintă o înfrângere pentru monah și prin această mică breșă diavolul își face loc și începe să aibă putere asupra lui. De aceea, trebuie să fiți cu mare băgare de seamă. Fundamentul ascultării este inalienabil. Când veți dobândi aceasta, atunci se trezește înlăuntrul nostru, în mod firesc, smerenia. Pentru că, atunci, dumnezeiescul har, care a luat locul mamei noastre după trup și se află alături de noi tot timpul pentru refacerea noastră, pentru curățirea noastră interioară, atunci când va vedea că există ascultare, atunci va da naștere smereniei. Iar atunci când smerenia există laolaltă cu ascultarea, atunci, așa cum am spus și înainte, diavolul nu mai poate să intre acolo, pentru că mintea nu se mai lasă înșelată.
Cel care face ascultare desăvârșită în smerenie gândește că este mai mic decât toți oamenii și nu este vrednic de nimic. Atunci, Dumnezeu îl răsplătește pe cel smerit trimițând harul Său. Ei bine, așa începe urcușul nostru, progresul nostru duhovnicesc. Așa cum am spus mai devreme, atunci când mintea va fi luminată, nu va mai putea fi înșelată ușor. Și nu doar că nu se lasă înșelată ușor, dar, ca într-o oglindă, ne este adusă în fața ochilor imaginea noastră de ființe create ,,după chipul și asemănarea ” lui Dumnezeu și punctul final și scopul vieții noastre, adică unirea cu Hristos. ,, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 21-24). Vedeți aici ce binecuvântată plămadă a unirii dintre existența omenească și cea dumnezeiască?
Acesta este sfârșitul binecuvântat pe care noi îl așteptăm. Și vom dobândi aceasta atunci când ne vom curăți inima și vom reuși aceasta dacă vom fi cu băgare de seamă la fundamentul lucrării de mântuire, care este ascultarea. Atunci când omul nu mai face voia lui deloc, și este smerit, atunci ce mai poate face diavolul? Diavolul nu mai poate să se apropie, iar dumnezeiescul har, care este alături de noi în această lucrare, el este cel care își asumă transformarea noastră. Și, cum noi, singuri, din cauza neghiobiei noastre, ne-am înveșmântat cu haina morții, a omului pământean și stricăcios, mai apoi, dumnezeiescul har, dacă noi vom persista în ascultare și smerenie, ne va preschimba spre asemănarea cu Dumnezeu. Harul va veni asupra noastră și va crea omul el nou. Ne vom lepăda de omul cel vechi și ne vom îmbrăca în omul cel nou, cel după Hristos, copie a originalului care este Dumnezeu. Acest lucru îl va face harul, maica noastră, care se găsește înlăuntrul nostru.
† Doamne, Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine , pacatosul/a
Copyright 2007-2016 © Cădelnița. All copyrights reserved to: Web Design - Cristian Adoroaei. Un produs Blogger.