† Doamne, Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine , pacatosul/a.


Linistea launtrica


„De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare”

De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi, dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Şi, de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău. Şi, de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Şi, de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Şi, de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara, Şi, de nu poţi până seara, păzeşte-te măcar să nu te saturi.

De nu eşti curat în inimta ta, fii curat măcar în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte măcar ca un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare. De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe prietenul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el.

De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi, de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea, şi nu aurul. Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea, şi nu împărăţia.

Sursă:

Din Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

Numai cântecul exista

Cu ochii
larg deschişi
nu văd pasărea
ci numai cântecul...
Îi simt
respiraţia,
bătăile inimii
pasărea o aud
mereu cântând
iar trilul curge prelung
cât cerul de imens
dar pasărea n-o văd
este doar cântecul
cât întregul Univers...
(Nicolae Căruntu - Numai cântecul există)

Infinitele iubiri



În noaptea grea a căutării mele
Tot colindam pe căi întunecate,
Şi nu vedem că printre nori sunt stele,
Eram orbită de lucrături deşarte.
Voiam să fac un pas către lumină
Să-mi limpezesc privirea tulburată,
Mă întrebam mereu, cine-i de vină,
De ce trăiesc în neguri ferecată?

Cu aripile frânte de lacrimi şi durere
Nu reuşeam să zbor către înalt,
Mă-nconjuram de lucruri efemere
Şi amăgită mă pregăteam de salt.
Dar eşuam prosteşte-n loc pustiu,
În vise-nşelătoare şi drumul cu dileme,
Nici om, nici piatră nu puteam să fiu
Ne-nţelegând  că sufletul îmi geme.

Din infinitele minuni ascunse
Doi ochi de înger m-au vegheat mereu,
Două aripi de aur aşteptau supuse
Să vină-n orice clipă-n ajutorul meu.
Şi ochii lui mi-au mângâiat suflarea
Au lăcrimat văzându-mă pierdută
Şi-n zbor m-a ridicat să văd cărarea
Ce ani de-a rândul mi-a fost neştiută.

versuri: Rodica Constantinescu

Viața și pătimirea Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou, făcătorul de minuni


Sfântul Efrem cel Nou, numit mare mucenic şi tămăduitor, s-a născut pe 14 septembrie anul 1384 în ziua prăznuirii Înălţării Sfintei Cruci, în oraşul Tricala din Grecia. La botez copilul a primit numele de Constantin. Rămânând orfan de mic, sfântul a fost neîncetat mângâiat de harul lui Dumnezeu. Tatăl său trecând la cele veşnice, sfântul a rămas în grija mamei sale împreună cu alţi şase fraţi. Constantin a plecat de acasă pentru a nu fi înrolat cu forţa în armata otomană, care din anul 1393 stăpânea această regiune. La vârsta de 14 ani a intrat ca monah în Mănăstirea Buna Vestire, zidită pe locul numit Colina Neprihăniţilor, Nea Makri, undeva în Attica, Grecia. Pe atunci peninsula grecească Attica nu era încă sub ocupaţie otomană. În mănăstirea de pe Muntele Amomon, lângă Nea Makri, vreme de peste 27 de ani, Sfântul Efrem cel Nou l-a urmat pe Hristos întru toate, atât în vieţuire curată, cât şi în pătimire. După o vreme, sfântul a fost hirotonit preot ieromonah. În anul 1416 otomanii au ocupat Peninsula Attica, iar în anul 1424 au atacat mănăstirea, omorând pe călugări, în afară de Sfântul Efrem cel Nou, care nu se afla în mănăstire, ci într-o peşteră din apropiere în care obişnuia să se nevoiască. Mănăstirea a fost aproape distrusă fiind pângărită şi jefuită, iar călugării decapitaţi. Peste un an otomanii au atacat din nou mănăstirea, prinzându-l şi pe Sfântul Efrem. În ziua de 14 septembrie 1425, dată la care Sfântul împlinea 41 de ani, a fost luat rob de turci. Înălţarea Sfintei Cruci care se prăznuia în acea zi a coincis cu urcarea Sfântului Efrem cel Nou pe crucea pătimirilor. Vreme de opt luni şi jumătate turcii l-au supus pe sfânt la chinuri groaznice chiar în curtea mănăstirii. Văzând că Sfântul Efrem a rămas calm, netulburat şi luminos au început a-l tortura în chip crunt. Sfântul Efrem a pătimit groaznic, sălbăticia prigonitorilor fiind de neimaginat. A fost pironit cu cuie de un dud ce încă mai există în acel loc, spânzurat cu capul în jos, apoi străpuns cu multe cuie de fier în vreme ce în pântece i s-a înfipt un lemn aprins care îi ardea interiorul. Sfântul Efrem cel Nou a adormit în Domnul pe 5 mai anul 1426, în vârstă de 42 de ani. Bătaia şi tortura zilnică nu l-au făcut pe Sfântul Efrem să renunţe la Hristos. Atât viaţa, cât şi faptele şi martiriul sfântului, dimpreună cu sfintele lui moaşte au rămas tăinuite vreme de mai bine de 500 de ani. Din rânduiala lui Dumnezeu, Sfântul Efrem cel Nou a fost descoperit la 3 ianuarie 1950. În acea vreme s-a ridicat o mănăstire de maici pe locul celei vechi, în care a vieţuit o vreme Sfântul Efrem cel Nou. Stareţa, maica Macaria, adormită în Domnul la 23 aprilie 1999, se plimba printre ruinele mănăstirii cele vechi, primind gândul despre mulţimea sfintelor moaşte ce au hrănit acel pământ sfânt. Vreme îndelungată maica s-a rugat lui Dumnezeu să o învrednicească de a-i descoperi măcar unul din mulţimea sfinţilor martirizaţi în acel loc.  În chip minunat, maicii i s-a descoperit să sape într-un anumit loc din zonă. Chemând pe unul dintre oamenii care lucrau la mănăstire, maica i-a arătat locul cu pricina şi l-a rugat să sape acolo. Nevrând, muncitorul a plecat la treaba lui. Maica s-a rugat lui Dumnezeu să nu îi ajute aceluia. Încercând să muncească cele spre care plecase, muncitorul nu a izbutit nimic, toate mergându-i pe dos. Aducându-şi aminte de maica stareţă el a venit şi a făcut ascultare. El a început să sape oarecum mâhnit de această cerere fără rost. Săpând grăbit şi fără de grijă, maica l-a rugat să sape mai lin spre a nu strica moaştele pe care le va găsi. Muncitorul a continuat până a dat de capul unui sfânt minunat mirositor. Înmărmurit, muncitorul a căzut la pământ. După ce şi-a revenit muncitorul şi a plecat, maica stareţă a îngenuncheat şi a sărutat cu mare evlavie sfintele moaşte. Săpând cu mâinile sale ea a dat peste mânecele rasei sfântului, păstrată neputrezită, precum şi peste corpul întreg al unui sfânt mucenic. Săvârşind în acel loc slujba vecerniei, maica a auzit în spatele ei paşii unui bărbat ce mergea sigur pe el. Dintr-o dată a auzit zicându-i-se: Cât timp vrei să mă mai laşi aici? În acea clipă ea a văzut înaintea ei un călugăr înalt, cu barba până la piept. Maica i-a răspuns zicând: Iartă-mă, dar mâine cum se luminează de ziuă voi avea grijă de tine. Atunci sfântul s-a făcut nevăzut. A doua zi maica Macaria a curăţat sfintele moaşte şi le-a aşezat în altarul bisericii mănăstirii, înaintea lor aprinzând o candelă. În aceeaşi noapte Sfântul Efrem cel Nou  i-a apărut maicii în vis spunându-i numele său cât şi cele despre viaţa lui. Mai apoi maica a aşezat moaştele înaintea sfintei lui icoane, spre închinare şi mângâiere celor ce vin şi cad cu credinţă şi se roagă înaintea lor. Mai multe amănunte despre Sfântul Efrem cel Nou avea să afle o femeie angajată la mănăstire. Acesteia sfântul i s-a arătat în vremea rugăciunii zicându-i: Sunt Marele Mucenic Efrem. M-am născut la 14 septembrie, ziua Sfintei Cruci şi tot la 14 septembrie, de Sfânta Cruce, a început mucenicia mea pe când aveam 42 de ani. Să-i spui Macariei să îmi ridice un mic paraclis în cotitura drumului. Acolo obişnuiam să stau să mă odihnesc. Mormântul mi-a fost o peşteră. Barbarii şi mort mă torturau.
         Pe 29 aprilie 1966 sfântul i s-a arătat unei alte măicuţe căreia i-a descoperit cele legate de moartea sa martirică. Un credincios din Atena a avut o vedenie cu înspăimântătorul martiriu al Marelui Mucenic şi Tămăduitor Efrem. Iată cum descrie acesta pătimirile Marelui Mucenic Efrem.
”I-am văzut pe sălbaticii şi turbaţii necredincioşi coborând de pe coasta muntelui însetaţi de sânge şi de răzbunare împotriva monahilor creştini. Ţelul lor era de a-i ucide pe călugări, după ce îi vor fi supus la chinuri groaznice. Toţi strigă şi îşi rotesc săbiile deasupra capului, dând naştere unei atmosfere pline de sălbăticie şi de brutalitate. Ei sosesc la mănăstire, în această mică oază, cu chiliile ei albe, şi cu bisericuţa lor, loc nevinovat şi neprihănit, deschis către Dumnezeu şi dăruit oamenilor, cu uşurinţă cotropit de cei sălbatici. Încep să îi supună la aspre chinuri pe monahi. Dintre toţi, Sfântul Efrem este cel mai paşnic şi cel mai netulburat. Acest lucru îi scoate din minţi. În vreme ce altora le taie capul cu săbiile, pe sfânt îl pun în lanţuri pentru a-l căzni şi pentru a-i frânge voinţa cea către Dumnezeu, pentru a-l sili să se lepede de credinţa sa. Îl închid într-o mică celulă, fără mâncare şi fără de apă, îl bat zi de zi, îl umilesc, îl chinuiesc, îi cer să îşi lepede credinţa. Zilele trec fără ca ei să dobândească ceea ce râvnesc. Sfântul rămâne nestrămutat în credinţa faţă de Dumnezeul cel adevărat, astfel că ei decid să pună capăt vieţii lui după ce mai întâi îl chinuiseră în chip înspăimântător. Atunci îl scot pe sfânt din mica închisoare şi îl duc la copacul muceniciei sale, dudul care în aceste zile este plin de frunze, toate verzi. Îl atârnă cu capul în jos şi încep să îl bată cu turbare, îl lovesc, îl înjură, îşi bat joc de el, îl iau în râs pe Dumnezeul lui: Unde este Dumnezeul tău ca să te ajute acum?Sfântul nu-şi pierde bărbăţia. Se roagă: Doamne, nu ţine seama de vorbele acestor oameni, însă facă-se voia Ta. Îi smulg barba, îl tiranizează. Puterile lui se sleiesc. Unul cu o bucată de fier îl loveşte în cap cu turbare, în partea stângă, lângă sprânceană. Veşmintele sale îi sunt zdrenţuite, trupul îi este aproape dezgolit, rănile fără de număr, dar ei încă nu sunt sătui de sânge. Ar vrea să îl mai chinuiască. Atunci unul dintre cei care îl martirizează ia o bucată de lemn aprins şi îl înfundă cu putere în pântece, în buric. Urletele sale sunt sfâşietoare, durerea lui nemăsurată, ochii îi sunt sângerii, sângele îi curge din pântece cu îmbelşugare, dar ei nici acum nu se opresc. Iau de la capăt aceleaşi cazne dureroase de mai multe ori. Trupul său se zbate ca şi cel al unui peşte când îl scoţi din apă. Toate mădularele sale sunt pline de spasme şi, curând, sfântul nu mai are putere să vorbească. Puterile îl părăsesc, mai poate doar să se roage pentru sine şi să-i ceară iertare lui Dumnezeu. Din gură îi curge sânge şi salivă în acelaşi timp, pământul de sub el s-a adăpat cu sângele său care curge din belşug. Îşi pierde cunoştinţa, păgânii îl socotesc mort. Cu o sabie taie frânghia care îl ţine agăţat în copac şi trupul lui cade la pământ. Dar nebunia care îi mână nu se opreşte, îl lovesc cu picioarele, îl bat chiar şi acum când îl cred mort. După câtăva vreme sfântul îşi vine puţin în fire, cu puţinele puteri care i-au mai rămas îşi întredeschide pleoapele. Se roagă. Îi aud glasul inimii: Doamne, în mâinile Tale încredinţez duhul meu! Degetele sale se înfig de durere în pământ şi în această clipă sufletul său se desparte de trupul său de mucenic. Atunci îngerul Domnului se pogoară din cer. În mâini ţine o pernă roşie din catifea. Deasupra aşează sufletul sfântului şi se suie spre cer. Atunci văd îngeri înşiraţi la dreapta şi la stânga, alcătuind o mare cărare cerească, iar îngerul Domnului trece prin mijlocul lor, însoţindu-l pe Sfântul Efrem către Domnul. Iar Domnul îl întâmpină zicându-i: Vrednic eşti, Efrem, căci pe Hristos L-ai mărturisit! 
         Moaştele Sfântului Efrem cel Nou se află în biserica centrală a mănăstirii, ele săvârşind nenumărate minuni. În anul 2008 Sfântul Sinod al Bisericii Greciei l-a canonizat pe Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Efrem, fixând două zile de prăznuire: 3 ianuarie, ziua aflării sfintelor sale moaşte, şi 5 mai, ziua sâvârşirii sale întru mucenicie. În ședința din 22 mai 2014, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înscrierea în calendarul bisericii noastre a Sfântului Marelui Mucenic Efrem cel Nou, cu data de prăznuire în ziua de 5 mai.
          În data de 23 octombrie 2013 biserica noastră a primit în dar din partea maicii starețe Teodosia Mathioudaki un papucel al Sfântului Efrem cel Nou, papucel care a fost extras din Racla moaștelor Sfântului, izvor de minuni, parte a veșmintelor sfinte ale acestuia, aşa cum se menţionează în actul de autenticitate primit împreună cu papucelul.
Dumnezeului nostru slavă în vecii vecilor! Amin.

Iarta-ma dragostea mea



 Draga mea Caterina,

Am putea spune că, după “Te iubesc”, cea mai importantă propoziţie în căsnicie este micuţa şi umila declaraţie: “Iartă-mă, dragostea mea”.

Am vorbit deja despre faptul că ideea unei convieţuiri absolut armonioase este mai degrabă ideală decât reală. Răbufniri de ură simţim chiar şi pentru cel pe care îl iubim. Ia aminte să le întâmpini cu seninătate. Cuvintele pe care le rostim în astfel de răbufniri este posibil să servească nevoii de exteriorizare a unor sentimente refulate; este însă posibil ca ele să ajute în a deschide drumul pentru mai multă dragoste.

O dată ce recunoaşterea greşelilor noastre este un element de bază în căsnicie, propun să dedicăm această scrisoare unui grup de trei puncte care consider eu că te vor ajuta să înţelegi mai bine ceea ce vreau să spun.

1. Unii oameni au dificultăţi în a-şi recunoaşte fără ocolişuri greşelile.
Cu ceva timp în urmă a venit la mine la birou o femeie, soţia unui bărbat “fără păcate”, ca să discutăm problemele pe care le au ei. în timpul discuţiei, mi-a spus următoarea constatare dureroasă: “David, soţul meu, este totdeauna cu Dumnezeu şi, vă încredinţez, este atât de greu să comunici cu cineva care invocă în permanenţă numele lui Dumnezeu…”

Viaţa cu un astfel de bărbat este grea. La fel cum grea este viaţa bărbaţilor ale căror femei se poartă ca nişte sfinte autoproclamate. Vei înţelege totuşi că problema aceasta are rădăcini adânci. Posibil ca experienţa dură să-l fi învăţat pe soţul respectiv că fiecare sentiment de vinovăţie constituie un semn de neputinţă. Este posibil să fi cerut cândva iertare şi să fi fost refuzat. Tu, cu felul tău de a fi, poţi să-l ajuţi pe soţul tău să recunoască adevărata cauză a comportamen¬tului său şi să se elibereze astfel de o problemă apăsătoare pe care o duce cu sine de mulţi ani. Ai face bine să cercetezi cu atenţie evenimentele. Poate vei descoperi, astfel, că tu eşti vinovată de neînţelegerea dintre voi, şi nu el.
Dacă observi că te autojustifici mereu, dacă gândurile tale nu se pot dezlipi de reproşurile nemiloase pe care le construieşti la adresa celuilalt, dacă îţi este milă de tine şi gâfâi la micile dificultăţi ca şi cum ai urca munţi, dacă te comporţi în discuţiile voastre ca un locotenent faţă de soldaţii lui sau dacă găseşti totul normal atunci când îţi urmăreşti comportamentul, probabil că a sosit momentul în care trebuie să-ţi ceri iertare. Cuvântul profetului din Vechiul Testament: “în zadar foloseşti medicamentele; vindecare pentru tine nu există” descrie minunat situaţia în care ne aflăm atunci când ne blocăm în părerea noastră şi nu înţelegem să facem un pas mai încolo.

Am mai vorbit despre aceste dificultăţi în scrisorile noastre anterioare. Să mergem mai departe repetând încă o dată acest mesaj care se potriveşte cu adevărat femeilor înţelepte: “Mersul spre o posibilă îmbunătăţire să nu înceapă niciodată, dacă nu-l încep eu însămi.”

Chiar dacă greşeala este în întregime a lui – lucru imposibil, de altfel – poţi să pui capăt unui conflict fără să-ţi pierzi demnitatea. Este posibil ca el să nu-şi asume vinovăţia; totuşi, tu poţi să accepţi că ţi-a părut rău că v-aţi certat şi că-i ceri iertare dacă ai spus cumva ceva care nu trebuia spus: “Există la tine atâtea şi atâtea alte lucruri pe care le iubesc. Mă sprijin pe dragostea ta mai mult decât pe orice altceva din lume şi mă simt foarte rău de fiecare dată când apare un obstacol între noi.”

Fără să te prefaci, poţi să depui orice efort pentru a corecta lucrurile în ceea ce te priveşte. în cazul acesta, chiar dacă el stăruie pe poziţia lui, tu o să ai sufletul pregătit ca să-l poată primi călduros atunci când el va fi dispus să revină. Bărbatul care refuză mereu declaraţia sinceră: “Aştept cu braţele deschise să-ţi ofer dragostea mea”, pornită din sufletul unei femei cinstite, nu este în toate minţile.
În exprimarea iertării, primul pas îl face cel mai matur dintre cei doi soţi. Unii consilieri familiali consideră că secretul reuşitei unei căsnicii nu se bazează pe opinia încetăţenită a participării egale la treburile casei, ci pe o împărţire a sacrificiilor într-un raport de 60 la 40 de procente.

Spun, deci, că atunci când fiecare dintre cei doi este pregătit să sacrifice mai mult decât pretinde să-i ofere celălalt, atunci cuplul respectiv se află pe drumul cel bun.
Această observaţie înţeleaptă are o aplicare specială în domeniul iertării. Să sperăm că amândoi veţi cultiva capacitatea de a-l ajunge pe celălalt dincolo de jumătatea drumului.

2. Iertarea şi umorul merg împreună.
Un înţelept anonim susţine că, atunci când învăţăm să conjugăm corect următorul verb, am făcut deja un mare progres.
Sunt hazliu;  Suntem hazlii;
Eşti hazliu;   Sunteţi hazlii;
Este hazliu;  Sunt hazlii.
Începând cu “sunt hazliu”, căpătăm o predispoziţie sănătoasă.

Iată încă o lecţie pe care ne-o dă înţelepciunea bătrânilor: bunicii tale îi plăcea mereu să spună că există două feluri de glume: glume care ne fac să râdem prosteşte şi glume potrivite, pe care e bine să le puteţi distinge.
Acest cuvânt are aplicare în foarte multe situaţii. Una dintre acestea este schimbul de sentimente intime ale soţilor.
Foarte mult râs denotă adeseori mai mult isterie decât sănătate psihică.

Există momente în căsnicie în care nu este indicată gluma. Chiar şi zâmbetul este de multe feluri. Fii atentă să foloseşti expresia feţei potrivită la momentul potrivit. Nu te ascunde sub măşti care nu corespund situaţiei.
Toate bune şi la locul lor. Atunci, însă, când cuplul învaţă să râdă, să zâmbească şi să se amuze de greşelile lui, se săvârşeşte o adevărată minune. Râsetele par să fie semnalul acela care detensionează situaţia, lăsând drumul liber pentru un nou început.

3. Iertarea în căsnicie înseamnă să ştim să nu dăm importanţă la “cine a făcut” sau “de ce a făcut” sau “cum a putut să facă”, ci la “care este cea mai scurtă modalitate de a remedia situaţia”.

Domnul Radu m-a învăţat un lucru important: orăşelul în care am crescut a fost un adevărat rai pentu băieţii care adorau apa. într-o zi, autoritatea care supraveghea râul nostru a anunţat organizarea unui concurs de canoe indian. Cursa urma să aibă loc în partea de sus a oraşului, într-o porţiune a râului pe care nimeni din grupul nostru nu o cunoştea. în zilele dinaintea concursului am examinat foarte atent traseul şi am început antrenamentul intensiv. Domnul Radu locuia în apropierea râului, acolo unde noi obişnuiam să ne jucăm şi, astfel, el devenise prietenul nostru nedespărţit. Odată, la unul dintre antrenamente, am început să mă plâng de faţă cu dânsul din cauza stâncilor şi a pietrelor ascuţite care se aflau pe traseu. A ascultat mult timp cu atenţie plângerile mele vrednice de milă, până m-a întrerupt cu următoarele cuvinte: “Fiul meu, niciodată n-ai să câştig, uacă stai şi te gândeşti la stânci. Lasă-le deoparte şi uită-te pe unde se poate trece.”

Iată un cuvânt frumos care se potriveşte şi celor îndrăgostiţi.
Hai să presupunem că soţul tău a fost cel care a început o ceartă. Sau, hai, să spunem că vinovată ai fost tu. Este posibil ca nici unul dintre voi să nu-şi amintească de unde a început cearta. Dar ce importanţă are de unde a început? Important este când se va termina. La foarte multe chestiuni care privesc dragostea, spusa: “cu cât mai repede, cu atât mai bine” are o însemnătate specială.

Deci, dacă astăzi a fost ziua ta rea, nu ezita: fugi şi sună-l la telefon. Lasă-ţi dragostea să se reverse cât mai tandru, cerându-ţi iertare. Bucuria se va naşte din această biruinţă a ta şi tu vei reuşi să ajungi la adevărata demnitate, eliberată de greutatea greşelilor tale, rostind aceste cuvinte foarte importante pentru căsnicie: “Iartă-mă, dragostea mea”.

Cerând iertare dacă te-am obosit,
Tata

P.S. Poate te-ar fi interesat să afli că mă ocup de David, tipul care “este totdeauna de partea lui Dumnezeu”! Am sentimentul că facem un oarecare progres. A început să-şi schimbe stilul său simandicos. Dacă continuă să se schimbe, sper că într-o zi voi fi în măsură să-i amintesc că nu David, ci Moise a fost cel care a primit cele 10 porunci pe Muntele Sinai.


Sursă:
"Scrisori Caterinei, sfaturi unei tinere casatorite”,Ed. Bizantina
Copyright 2007-2016 © Cădelnița. All copyrights reserved to: Web Design - Cristian George Adoroaei. Un produs Blogger.