,,de vrei să te mântuiești nu vorbi
și nu iscodi pe altul
neîntrebat”




„Ia spune, ce te apasa?”

„Spre dimineaţa unei nopţi de toamnă am avut un vis. Mă frământau unele probleme și căzusem în deznădejde. Din senin, un moșneguţ, îmbrăca...

duminică, 15 ianuarie 2017

O, Preasfântă Doamnă

Posted in by adorcrysti | Edit
O, Preasfântă Doamnă, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, ceea ce ești mai mărită decât heruvimii și mai cinstită decât serafimii, Pruncă de Dumnezeu aleasă!
Caută din înălțimea cerurilor cu ochiul tău blând spre noi, nevrednicii robii tăi, care cu umilință și cu lacrimi ne rugăm înaintea preacinstitului tău chip, nu ne lipsi pe noi de ocrotirea ta și de acoperământul tau împărătesc în călătoria noastră pământească plină de scârbe și neliniști.
Mântuiește-ne pe noi cei aflați în pierzare și nevoi, ridică-ne din adâncul păcatelor, luminează mintea noastră întunecată de patimi și tămăduiește rănile sufletelor și trupurilor noastre.
O, Atotmilostivă Maică a Stăpânului celui iubitor de oameni! Revarsă peste noi bogăția milei tale, întărește voința noastră neputincioasă spre îndeplinirea poruncilor lui Hristos, topește împietrirea inimilor noastre cu dragostea către Dumnezeu și aproapele, dăruiește-ne nouă zdrobire inimii și pocăința adevărată, ca, fiind curățiți de scârnăvia păcatelor, să ne învrednicim de sfârșit creștinesc cu pace și de răspuns bun la strașnica și nefățarnica Judecată a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl cel fără de început și cu Preasfântul și de Viață Făcătorul Duh, I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
sâmbătă, 17 decembrie 2016

te ador

Posted in by adorcrysti | Edit
Se facea ca puterea ta lumina mai mult ca viata mea
Se observa ca razele zambetului tau ardeau in inima mea
Nimeni nu stia cum o raza de soare pe ascuns visa:
Nu pleca gand bun,aievea imi sopteai ca sunt numai a ta
Si luna e tacere dar e martora mea
Si stelele curioase mi se vor apleca
Mii de vise sunt desprinse si nu mai pot umbla
Au ramas in hazard,au ramas in pudoarea mea
Spunemi tu destin care e calea mea!?
Tu vrei tot ce-as avea dar nu te pot lasa
Esti parte din mine dar nu sunt febletea ta
Nu-ti cer a ma uita...
Te rog sa lasi libera visarea mea...
marți, 29 noiembrie 2016

Note catehetice pe marginea cuvantului Arhimandritului Zaharia Zaharou despre "zidirea inimii prin rastignirea mintii"

Posted in by adorcrysti | Edit









Motto: Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit.(Romani 12, 2)


Intr-un cuvant tinut in luna noiembrie 2014, la Bucuresti, cu ocazia lansarii cartii "Omul cel tainic al inimii", Arhimandritul Zaharia Zaharou a spus că a adunat în ea aspecte esenţiale ale tradiţiei ortodoxe privind lucrarea de curăţire a inimii, care ne duce la primirea harului lui Dumnezeu, ţelul vieţii noastre:


„În această carte am încercat să adun câteva fărâmituri de la masa bogată a părintelui meu duhovnic, arhimandritul Sofronie Saharov (1896-1993). Cartea vorbeşte îndeosebi despre pocăinţă şi despre vindecarea duhovnicească, cele două mijloace prin care ne împăcăm cu Dumnezeu. În toate capitolele acestei cărţi vorbim despre mijloacele prin care putem aduna în inima noastră harul lui Dumnezeu, astfel încât să zidim acolo Biserica Sa cea nefăcută de mână omenească“ - a spus arhim. Zaharia.


De vreme ce Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru, inima este campul de lupta pentru manturiea noastra si scopul nevointei noastre este sa o curatim de toata intinaciunea si sa o pastram neprihanita inaintea Domnului.






Marea tragedie a vremii noastre consta in aceea ca traim, gandim, vorbim, si chiar ne rugam lui Dumnezeu in afara inimii, in afara casei Tatalui nostru, fiind lipsiti de discernamant si nedeslusind uneltirile diavolului (cf. 2 Cor. 2, 11). Omul nutreste ganduri de mandrie, ia seama la lucruri desarte, vietuind, de fapt, in inselare. Inima ii este intunecata si lipsita de intelegere si, in starea sa cazuta, alege sa se inchine si sa slujeasca "fapturii, in locul facatorului" (Rom. 1, 25).





Insa, Dumnezeu vrea ca noi sa avem inima curata (Ps. 50, 11) si pentru aceasta noi trebuie sa avem ochiul sufletului curat - adica mintea curata - si curatie launtrica, asa cum vedem ca ne spune si Mantuitorul: Luminatorul trupului este ochiul; deci, daca ochiul tau e curat, tot trupul tau va fi luminat; dar daca ochiul tau e rau, tot trupul tau va fi intunecat... (Matei 6, 22-23).





Sunt numerosi crestini care, asemenea unui avion, au motor bun, aripi bune (se roaga, postesc, priveghiaza, se spovedesc, se impartasesc, fac milostenie...), dar directia este stricata si se prabusesc. Iar daca repara directia, adica vor face din mintea lor o fabrica de ganduri bune, avand ca temelie smerita cugetare, si gandurile rele le vor transforma in ganduri bune, atunci vor merge usor si sigur pe calea mantuirii.




Cu alte cuvinte daca rau gandesti, rau vorbesti si rau vei face. Pentru ca din minte, gandurile omenesti si diavolesti se pogoara in inima si-l fac pe om fiara. Gandul, vorba si fapta cea rea se intorc amplificate impotriva autorului lor. Iar daca gandesti bine, de bine vei vorbi si bine vei face. Pentru ca din minte, gandurile bune omenesti si ingeresti se pogoara in inima si-l fac pe crestin inger. Insusi Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: Omul bun din visteria cea buna a inimii sale scoate ce este bun; iar omul rau, din visteria cea rea a inimii sale scoate ce este rau. Ca din prisosul inimii ii graieste gura (Luca 6, 45).




Toata lucrarea duhovniceasca o face mintea impreuna cu inima. Mintea este emitatorul, iar inima receptorul. Pe oricare frecventa introci emitatorul, pe aceiasi frecventa va lucra si receptorul. Daca mintea lucreaza lumeste, trimite inimii semnale lumesti; daca lucreaza duhovniceste, inima se induioseaza si sufera duhovniceste. (Sf. Paisie Aghioritul)




Asadar pentru a-si face randuiala in viata, omul trebuie sa-si faca mai intai ordine in mintea sa, printr-o neobosita cautare a gandurilor smerite, iar inima se va curatii cand prin minte nu vom mai ingadui sa treaca gandurile cele rele. Aceasta este o cale de rastignire a mintii, care o robeste voii lui Dumnezeu. Si, atunci, cand primeste sa se rastigneasca, mintea coboara in inima si omul traieste nebunia Crucii ca pe intelepciunea si puterea lui Dumnezeu.







Lumea nu vede decat nebunie in Crucea lui Hristos, dar cel ce a gustat din mantuirea pe care Crucea lui Hristos a adus-o pe pamant cunoaste ca intelepciunea lui Dumnezeu este mai presus de toata intelepciunea si ca intelepciunea si puterea lui Dumnezeu pot sa-l mantuiasca pe om. Daca mintea omului, care a fost pangarita de caderea lui Lucifer, nu se leapada de intelegerea ei fireasca si nu primeste nebunia Crucii, nu va fi in stare sa se smereasca pe sine si sa purceada in calatoria catre cele de jos.




Veacuri si veacuri de pacat au nascut o prapastie despartitoare intre om si Dumnezeu, si numai Crucea lui Hristos poate sa faca punte peste aceasta. Nu trebuie sa ne lasam furati de intelepciunea si puterea celor ce sunt in afara Bisericii. Noi suntem chemati sa fim prieteni ai Crucii pentru ca pentru noi Crucea lui Hristos este putera si intelepciunea lui Dumnezeu care ne mantuieste (cf. 1 Co. 1, 18 ["Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu"]). Dar aceasta intelepciune si putre nu au nimic de-a face cu setea de putere si felul de a fi al acestei lumi. In lumea aceasta puterea se dobandeste prin violenta si asuprirea celorlalti. De aceea oamenii lumesti nu pot sa inteleaga cum se poate vorbi despre Crucea ca fiind puterea lui Dumnezeu: ce putere poate fi intr-o moarte de ocara cum este moartea pe cruce? Insa moartea pe Cruce a Domnului fiind de buna voie si fara pacat, Crucea Sa a devenit o osandire a tuturor celorlalte cruci pe care raul le mestesugeste cu consimtamantul voii libere a omului. Asadar adevarata putere a Crucii sta in smerenia si dragostea jertfelnica de Sine a lui Dumnezeu.




Fugind de cruce, omul fuge de propria-i mantuire caci mantuirea lui se savarseste tocmai prin cruce si prin moarte. La luarea crucii ne chema Mantuitorului nostru, Care ne spune: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Marcu 8, 34-36)








Credinta in Evanghelie naste in noi dorinta de a implini cuvantul lui Hristos, a-l cerceta, si a-i dovedi Adevarul viu. Cercetarea Sfintelor Scripturi, se dovedeste a fi o cale de rastignire a mintii caci aceasta smereste cugetul omului, de vreme ce cuvintele Scripturii purced de la Duhul cel smerit al lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu, cand este citit mereu, lasa in noi amprenta Duhului care l-a izvorat, si aceasta face sa creasca harul lui Dumnezeu in noi. Cand aceste cuvinte se salasluiesc din belsug in inima credinciosului, atunci mintea lui incepe sa se asemene Mintii lui Dumnezeu.




Omul isi implineste adevarata menire, cea harazita de Dumnezeu mai inainte de toti vecii, prin pazirea poruncilor Ziditorului sau. Insa aceasta implinire presupune intoarcerea mintii in inima si redobandirea întregiei dintr-nceput. Pazind poruncile, omul va face voia Domnului, si mintea ii va fi rastignita, ca sa se nasca in el un cuget nou - cugetul lui Hristos.




In rai, Adam a trait la masura poruncilor dumnezeiesti, dar numai atata vreme cat a facut ascultare si nu a mancat din pomul cunoasterii binelui si raului. Starea omului in rai era astfel incat in sufletul lui nu cunostea nici dezbinare, nici lupta launtrica, ci isi indrepta neincetat puterea fireasca a mintii, cu care il inzestrase Ziditorul sau, spre Domnul, si desfatarea sa intru slava lui Dumnezeu nu cunostea margini.




Rastignirea mintii prin pazirea poruncilor este o sarcina foarte grea pentru omul modern, care respira si cultiva un duh de autonomie agresiva. Duhul lumii acesteia se vadeste prin mandrie, nerecunostinta si neascultare, "pofta trupului si pofta ochilor" (1 In. 2, 16), sete de putere si dorinta de stapanire asupra celorlalti, de manipulare a lor, si deci, printr-o infricosatoare lipsa de dragoste, un puternic spirit competitiv si o crunta lupta pentru supravietuire. Lumea noastra moderna pare cufundata intr-o aproape desavarsita uitare de Dumnezeu. Trebuie sa dispretuim modelele acestei lumi, buna ei parere de sine si sa nu ne lasam inselati de gandul ca am putea impaca iubirea de Dumnezeu cu iubirea acestei lumi.




Logica egocentrica a vremii noastre este de fapt o "fundatura" atat din punct de vedere social, cat si din punctul de vedere al vietii personale a omului. Rastignirea mintii isi vadeste insemnatatea mai ales in ziua de azi, pentru ca ea are putere sa tamaduiasca egocentrismul omului contemporan.







Tainele si slujbele Bisericii ne ajuta sa intelegem si sa patrundem tot mai adanc in taina Crucii si Invierii lui Hristos. La Botez, credinciosul moare pacatului si lumii acesteia, ridicandu-se la "innoirea vietii" (Rom. 6, 4), potrivit duhului poruncilor dumnezeiesti. Crucea ne deschide calea catre taina vietii dumnezeiesti, iar Sfanta Impartasanie ne reinnoieste legamantul Crucii: tot cel ce se impartaseste din de-viata-datatorul Trup si Sange al lui Hristos ar trebui sa moarta siesi si sa vieze numai lui Dumnezeu. Asumarea de bunavoie a mortii prin credinta si pocainta este cea mai buna pregatire pentru Sfanta Impartasanie, in care omul Ii daruieste toata viata lui Dumnezeu, primind in schimbul existentei sale vremelnice si stricacioase viata dumnezeiasca cea nestricacioasa. Toate randuielile pe care Sfanta noastra Biserica ni le pune inainte nu au decat un rost, si anume de a dezvalui "adancul inimii", centrul ipostasului uman, locul in care Se salasluieste prin Botez, Hristos Domnul si Duhul Sfant.






Dar, rastignirea mintii se infaptuieste mai cu seama prin ascultare - o virtute de capatai in monahism, prin care mintea se goleste de toata grijea cea lumeasca pentru ca omul sa fie slobod a-si indrepta toata atentia spre intalnirea cu Domnul. Aceasta duce la cunoasterea voii lui Dumnezeu si la dobandirea cugetului lui Hristos. Pentru ca ascultarea presupune dependenta de o alta persoana, ea naste smerenia care, la randul ei, intareste inima. Cugetul cel firesc este rastignit, iar adancul inimii iese la iveala, gata sa primeasca darul Duhului Sfant. Acest duh de ascultare merge impotriva curentului duhului afirmarii de sine si competivitatii agresive al lumii acesteia.






Virtutea ascultarii nu trebuie confundata, insa, cu disciplina. Disciplina este proprie omului cazut, supus stricaciunii, dar "ce este nascut din trup, trup este" si "nu foloseste la nimic". Impunerea din afara a disciplinei duce la inegalitate, nedreptate si dezbinare, si se insoteste de o anumita raceala a inimii atat a celui care impune disciplina, cat si a celui care se supune ei. Ascultarea, insa, presupune o relatie intemeiata pe rugaciune. In ascultare nu este nicio urma de cruzime. Disciplina presupune respectarea unor forme pur exterioare si a unui fel de a gandi pur omenesc, in vreme ce ascultarea cauta in inima instiintare de la Dumnezeu sieste acea înţelegere a voii lui Dumnezeu în care trebuie să intri. Disciplina le ingaduie celor puternici sa-si mentina stapanirea supra celorlalti, iar cei slabi sunt dati pierzarii. Calea ascultarii, insa face ca fiecare credincios, oricat ar parea el de "neinsemnat", sa se uneasca in chip desavarsit cu Trupul lui Hristos.




Coborarea mintii in inima

Piedici ale coborarii mintii in inima




Parintii pustiei ne invata ca imprastierea mintii plasmuieste inchipuiri care se vadesc a fi piedici in calea rugaciunii inimii. Inima este tronul lui Dumnezeu, pe care, insa, diavolul l-a luat in stapanirea lui prin inselare. De aceea, toata stradania noastra, toate puterile noastre sufletesti trebuie sa se indrepte spre alungarea pizmasului, recucerirea inimii si statornicirea mintii inlauntrul ei. Daca, cu ajutorul lui Dumnezei, vrajmasul a fost izgonit din inima, nu-i mai ramane alta cale decat sa ne razboiasca din afara. Astfel, preocuparea neincetata a celor ce cauta adevarata rugaciune este de a-si struni mintea, de a o pogorî si inchide in inima, in timp ce grairea in desert, grijile lumesti si, in general, aplecarea catre orice lucru pamantesc devin o piedica. Sf. Ignatie Briancianinov ne spune ca "mintea se intuneca prin intrebuintarea fara masura a mancarii, a bauturii si a somnului, a vorbei indelungate, prin distractii si ingrijorari fata de lucrurile acestei lumi."




Iubirea de sine se dovedeste a fi o mare piedica, ce nu-i ingaduie mintii sa se reintoarca in inima si sa se statorniceasca in adancul ei. Iubirea de sine naste in om slava desarta care il impiedica sa se smereasca pe sine si sa creada in Hristos. Slava desarta intuneca inima, o impietreste si o umple de sinele cel patimas, nelasand loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru aproapele. Omul nu mai este in stare sa intre intr-o relatie datatoare de viata cu Dumnezeu si se lipseste de bucuria comuniunii cu semenii sai.




Tamaduirea




Strapungerea inimii si pocainta sunt cele mai bune leacuri pentru tamaduirea omului. Omul care nu a aflat pocainta isi are toate puterile sale firesti indreptate catre tarana din care a fost zamislit, inima ii este impietrita iar mintea imprastiata si cu totul alipita de lumea zidita. Simte inlauntrul lui un gol pe care nimic nu-l poate umple, iar scopul venirii sale pe lume ramne neimplinit caci se indreapta spre prapastia nefiintei. Dar daca se pocaieste si se marturiseste cu smerenie, va afla o inima zdrobita. Zdrobirea inimii ii pricinuieste o durere profunda pentru ca acuma i se dezvaluie toata uraciunea caderii omului. Insa aceasta durere si rusinea care insoteste recunoasterea pacatului ara pamantul nelucrat al inimii, dezradacinand patimile de ocara. Puterile sufletului afla acum tamaduire si se unesc pentru a implini porunca de a-L iubi pe Dumnezeu si a I se inchina in duh si adevar.






Strapungera inimii aduna atentia mintii, iar zdrobirea inimii ii alunga din minte toate gandurile rele. Neindoielnic, inima infranta si smerita va fi cercetata de har, iar mintea va cobori in chip firesc in inima si se va uni cu ea. Prin harul Duhului Sfant, strapungerea si zdrobirea inimii ii sunt indeajuns crestinului pentru a birui toate duhurile rautatii.





Adevarata pocainta este, de fapt, un dar de la Dumnezeu, un dar atotcuprinzator pentru ca in ea se aduna toate virtutile. Pocaindu-ne, primim inca o data "suflarea de viata" a Domnului, tocmai acea suflare prin care omul a fost zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Prin pocainta omul dobandeste o dreapta judecata si o dreapta intelegere, pentru ca ea il slobozeste de felul omenesc de a cugeta, care este uraciune inaintea lui Dumnezeu, si ii deschide inainte o perspectiva dumnezeiasca.




Imboldul spre o pocainta adanca vine fie din constientizarea pacatoseniei noastre, fie din simtamantul ca nu suntem in stare sa ne ridicam la masura chemarii lui Dumnezeu. Cand ne pocaim, ne intoarcem cu toata fiinta catre Dumnezeu, desi suntem coplesiti de durere. La inceput durerea aceasta este amara, caci purtam in noi ranile pacatului, dar odata ce ni se tamaduiesc ranile, pocainta devine dulce. Un sfant spunea ca mierea este dulce limbii, dar daca limba are vreo rana, in loc sa simta dulceata, va simti durere. La fel se intampla si cu pocainta. Cand ne vedem propria saracie, ne tanguim din pricina ei pana cand tanguirea noastra se preface in lacrimi de iubire pentru acest minunat Dumnezeu al nostru. Cu cat va fi mai adanca pocainta, cu atat mai mare va fi ravna inimii si mai temeinica statornicirea mintii in inima.






Desi durerea pocaintei este cea care inlesneste cel mai mult coborarea mintii in inima, ne putem folosi de orice durere care ne incerca in aceasta viata, cata vreme o primim cu deplina incredere in pronia lui Dumnezeu. Suferința este limbajul comun al omenirii si este întotdeauna foarte benefică dacă o primim cum trebuie.Dacă facem din durerea suferinței energie pentru convorbirea noastră cu Dumnezeu, atunci suferința devine foarte prețioasă. Boala, prigoana, saracia sau oricare alta suferinta se pot preface in energie care deschide calea catre inima. Atunci când suferim pe nedrept, durerea acestei suferințe este de mare preț înaintea lui Dumnezeu și poate să susțină dialogul nostru cu Domnul, de la Care vom primi vindecare.





Daca plansul nostru este de natura sufleteasca ne vom vesteji si vom stinge in noi orice licarire de viata. Insa daca plansul nostru este unul duhovnicesc, nu doar ca nu vom suferi nicio vatamare, ci ne vom afla si reinnoire. E posibil ca omul sa sufere in toate planurile fiintei sale, insa aceste suferinte nu-l distrug, caci ele sunt duhovnicesti. Si pentru ca aceste suferinte sunt urmarea raspunsului omului la porunca dumnezeiaca, ele se insotesc in chip minunat de o mangaiere nestricacioasa care da viata inimii si avant mintii. Si cand suferintele lui ajung la o anumita masura, ele il conving pe Dumnezeu sa-i daruiasca slugii Sale risipitoare focul Iubirii Parintesti si bogatiile cuvenite unui fiu. Dupa cum spune Parintele Sofronie, coborarea mintii in inima nu se poate savarsi fara suferinta, insa praznicul iubirii dumnezeiesti care are loc in inima face ca "patimirile vremii de acum" (Rom. 8, 18) sa para mici si neinsemnate.





Mintea s-a intors acum in inima si Dumnezeu vegheaza asupra ei. Ea se cufunda in vapaia inimii, curatindu-se prin botezul focului pe care Domnul l-a adus pe pamant (cf. ["El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc"] Luca 3, 16; ["Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!"]12, 49). Si cand mintea se curateste desavarsit, ea devine precum fulgerul si este gata sa patrunda in adancul inimii, locul cel tainic de nuntire cu Dumnezeu.





Descoperirea inimii duhovnicesti este de fapt inceputul mantuirii omului si echivaleaza cu descoperirea persoanei, deoarece persoana poarta in sine asemanarea cu Dumnezeu. Atunci, credinciosul, pe masura ce se descopera pe sine ca persoana constienta de libertatea sa plina de slava, priveste cu uimire cum i se deschid inainte adancuri ale fiintei pana atunci necunoscute, atunci el se cunoaste ca persoana, descopera omul cel tainic al inimii.









  • Bibliografie:



Omul cel tainic al inimii (1 Petru 3, 4) Arhim. Zaharia Zaharou, Ed. Basilica, Buc. 2014
Rascumparand vremea (Efeseni 5, 16), Arhim. Zaharia Zaharou, Ed. Renasterea, 2014
sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Un mod de a mărturisi credința în ziua de azi

Posted in by adorcrysti | Edit



” Trebuie să fim super-conservatori în păstrarea credinței ortodoxe și super-moderni în răspândirea ei.” Sf. Nicolae Velimirovici



Modern missioner: father Gabriel Vuckovic



Se poate așa ceva? Se poate. :)

Starețului mănăstirii Lepavina, arhimandritul Gabriel Vuckovic, (Biserica ortodoxă sârbă), împlinește cu prisosință sfatul Sf. Nicolae Velimirovici (pe care l-am găsit pe siteul mănăstirii despre care am amintit).

În 1961, pe când avea 16 ani, a întrat în mănăstire, la 20 de ani a depus voturile monahale, a trăit în câteva mănăstiri din Serbia, și timp de 13 ani a stat în Muntele Athos.

Astăzi are o mulțime de fii duhovnicești răspândiți pe întreg pământul. Prin metodele moderne de comunicare, poartă discuții cu tineri din întreaga lume, și aceste conversații au fost publicate în prima și a doua sa carte cu titlul ”Conversații duhovnicești”. Le oferă sfaturi, dar nu le impune nimic, căci fiecare om e liber să-ți urmeze conștiința. Tinerii apelează la ajutorul său pentru aceleași probleme specifice vârstei (sau care se află în situații asemănătoare.)

” I found the guide in words of spiritual fathers of our church, who advised monks to leave their hermitages and caves, to come out, to help and to guide people - those who are weak in faith not to give up, and those who are strong to be even stronger,” explains Archimandrite Gabriel his transformation from Athonite monk, who used to practice the silence, into well known cyber clergy. – Some have accepted me with approval and good wishes, some with astonishment, but some with ridicule. Serious people mostly showed surprise, and those who ridiculed, I think, were little envious.






Abbot of the monastery Lepavina has 12,500 friends on the “Facebook”


Vă las să citiți în voie mai multe, aici: The most famous monk on the FacebookPe mine m-a dus cu gândul la Sf. Simoen cel nebun pentru Hristos (desigur, păstrând proporțiile) care după ce s-a nevoit în pustie 40 de ani s-a dus în cetatea Emesei unde pe mulți i-a adus la credință...

Cred că o să recitesc Nebunul. :)

,,Chei de sunet"

,,Credința te dă nedumeririi(uimirii) din nou.”Sorin Dumitrescu

Le mulțumesc cu precădere persoanelor interesate de acest blog:

,,Vulgar și seducător, fariseu și pungaș, ipocrit și cinic în același timp, respingător dar nu mai puțin fascinant, el este fără îndoială creatura cea mai poetică din lume. El este frumos în ochii naivilor, care cred că răul trebuie să fie întotdeauna urât; și este de o urâțenie irezistibil de atrăgătoare în ochii celor dezabuzați sau rafinați. Pe scurt, el nu este niciodată acolo unde credeați că-l veți găsi. El imită, caricaturizând-o, acțiunea Duhului Sfânt, mereu ambiguu pentru îndoiala noastră și deconcertant pentru rațiunea noastră.”,,Partea diavolului” Denis de Rougemont.

Vizitatori

online pe blog



>† Doamne, Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine , pacatosul/a