Niciodată în istoria omenirii – până în zilele noastre – nu s-a pus problema confiscării copiilor de către stat în ideea că proprii lor părinţi nu ar fi capabili să-i crească. Este adevărat, copiii erau răpiţi de străini pentru a fi exploataţi ca sclavi. Ţări coloniste precum Franţa, Anglia, Spania şi chiar America, care ne dau astăzi lecţii de democraţie, comercializau astfel de copii, o mână de lucru foarte ieftină. Recent s-a aflat şi faptul că în Elveţia, un alt stindard al drepturilor şi democraţiei mondiale, în anii ʼ20-ʼ40 se practica furtul copiilor din familiile sărace pentru a putea fi exploataţi pe pământurile celor bogaţi. E vorba de mii de copii care au trecut prin această dramă, care şi astăzi, la o vârstă înaintată, încă îşi amintesc cu durere traumele prin care au trecut.
Nu de mulţi ani însă, în statele dezvoltate, probabil sub presiunea aceleiaşi ideologii marxiste care a născut şi comunismul, a devenit tot mai comună practica răpirii copiilor din propriile lor familii sub pretextul că sunt agresaţi de părinţii lor (adică li se mai dă din când în când câte o palmă) sau că nu sunt suficient de bine hrăniţi şi îngrijiţi. Atât de responsabil se simte statul faţă de soarta acestor copii, încât nu mai ţine cont nici chiar de dorinţa şi voinţa lor. Sunt smulşi pur şi simplu din sânul familiei, uneori chiar de către forţe poliţieneşti, în strigătele părinţilor şi plânsetul de necurmat al celor mici, apoi sunt daţi pe mâna unor asistenţi sociali, care le pregătescrecluziunea într-o altă familie, aleasă după criteriile acestor state democratice (am înţeles, de pildă, că în Anglia chiar sunt preferate aşa-zisele familii de homosexuali, pentru că sunt mai înstărite, deci au posibilităţi mai mari de oferit copiilor. Desigur, capacitatea de afecţiune nu e un indicator suficient de convingător pentru aceşti specialişti în viitorul copiilor).
Cazul soţilor Bodnariu nu este izolat. Cunoaştem personal o altă familie mixtă care a trecut prin aceeaşi dramă, dar care a reuşit în cele din urmă să-şi recupereze copiii de la statul norvegian şi să se retragă în România. Mai este şi cazul maramureşenilor cărora tot în Norvegia le-au fost confiscaţi copiii – iar lista ar putea continua mult, nu uitându-te la televizor, ci întrebând printre rudele care lucrează sau trăiesc în străinătate. Chiar şi în România a început, deocamdată mai timid, să se practice această măsură de „igienă socială”, care pare mai curând una de eugenie socială.
Atâta timp cât familia va fi puternică, oamenii nu vor putea fi controlați
Care să fie raţiunea pentru care, în societăţile din Europa şi din America de Nord, se pune tot mai mult problema preluării copiilor de către stat?
Majoritatea covârşitoare a studiilor care au în vedere sănătatea mintală a copiilor arată că dezvoltarea emoţională şi personalitatea acestora depind preponderent de afectivitatea cu care i-au înconjurat părinţii – şi este vorba de părinţii naturali. Dimpotrivă, în multe studii s-a arătat că este mult mai probabil ca părintele vitreg să agreseze copilul, de care nu-l leagă decât un contract social, decât se întâmplă în cazul părintelui natural. Dar se pare că aceste studii sunt eludate de cei ce orchestrează răpirea copiilor din propriile lor familii pentru a-i pune la „adăpostul” statului.
Aşadar, răspunsul nu ar trebui să vină decât dintr-o direcţie ideologică. De altfel, acest fenomen era anunţat în utopiile lui Orwell şi Huxley, „1984” şi „Minunata lume nouă”, încă din anii ʼ40. Deci de atunci se ştia (sau se prevedea) că, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, statul va interveni pentru a instituţionaliza creşterea copiilor. Motivul prezentat în aceste utopii era că numai aşa se putea asigura copiilor acea educaţie care să răspundă nevoilor statului, atât din punct de vedere intelectual, cât şi al mâinii de lucru. De pildă, în „Minunata lume nouă”, copiii erau crescuţi de mici cu mult erotism, în afara familiei şi ideologizaţi din plin, astfel încât la vârsta adultă ei nu mai voiau nimic altceva decât porţia de drog necesară obţinerii acelei fericiri de „plastic”, în virtutea căreia se simţeau datori să slujească fidel stăpânitorilor zilei.
Oare este întâmplător faptul că fratele lui Aldous Huxley, Julian Huxley (eugenist, evoluţionist şi internaţionalist), a fost primul preşedinte al UNESCO şi al Asociaţiei Umaniste Britanice? Să fie oare adevărat faptul că, încă de atunci, aceste asociaţii, aceşti oameni ce iubeau animalele mai mult decât omul, ce urmăreau cu dinadinsul dezvoltarea mijloacelor de reducere a populaţiei şi erau comunişti în concepţie, îşi propuseseră ca scop instituţionalizarea copiilor? Oare acesta să fie motivul pentru care acum câţiva ani s-a pus problema în Parlamentul European că nu părinţilor le aparţin copiii, ci statului? Dar cine este cu adevărat acest stat?
Familia constituie o piedică în calea manipulării şi a controlului individului, observau sociologii şi psihologii neomarxişti ai anilor interbelici. Wilhelm Reich chiar teoretizează acest fapt în cărţile sale, mai ales în volumele „Revoluţia sexuală” (1945) şi „Psihologia de masă a fascismului” (1946), afirmând că atâta timp cât familia şi credinţa oamenilor vor fi puternice, individul nu va putea fi controlat deplin. De aceea, susţinea el – potrivit grupării neomarxiste din care făcea parte –, politicile publice trebuie să submineze autoritatea patriarhală a tatălui, să favorizeze angajarea şi cariera femeii, pentru a o îndepărta de creşterea copilului şi de familie. Iar copilul şi adolescentul trebuie atras în vâltoarea experienţelor sexuale de la o vârstă cât mai fragedă, ca să-l facă să se revolte împotriva părinţilor, percepuți ca „opresori”. Numai aşa, susţine Reich, creşterea copilului va putea fi preluată, guvernată de către statul totalitar.
Să ne mai mire oare că, în numele „democraţiei” şi al „drepturilor copilului”, indivizi care nu au familie îşi permit să proclame o nouă ordine în care copiii aparţin statului, care face ce vrea cu ei?
Copiii – rod al voinţei proprii, şi nu darul lui Dumnezeu
Cum de s-a ajuns aici? Desigur, bunul Dumnezeu nu ar fi îngăduit toate acestea dacă popoarele nu ar fi acceptat păgâna credinţă în ideologii, tehnologii, ştiinţă şi plăcere. Înşelarea şi-a arătat roadele încă din momentul în care o masă critică din populaţia ţărilor creştine a crezut în faptul că pruncii sunt rodul efectiv al voinţei proprii, şi nu darul lui Dumnezeu. Atunci când a acceptat contracepţia şi avortul, omul a convenit tacit asupra teoriei că pruncul ce se zămisleşte în pântecele mamei sale nu este altceva decât o grămadă de celule şi nimic mai mult. În acest context, al unei conştiinţe egoiste a proprietăţii, în care Dumnezeu este complet dat la o parte din mentalitatea oamenilor, ne trezim astăzi că vine statul ateu ca să ne spună că, de fapt, „proprietatea” nu este a noastră, ci a lui, noi fiind doar nişte administratori vremelnici ai ei.
Chestiunea cu proprietatea statului sau proprietatea comunistă nu este nouă, însă astăzi a devenit universală prin acceptarea impozitării ca principiu sine qua non, prin birocratizarea şi instituţionalizarea absolută a tuturor aspectelor vieţii umane. În acest context, atâta timp cât Dumnezeu este scos din calcul, omul se trezeşte descoperit în faţa unui stat totalitar, care, sub diverse pretexte „democratice”, se transformă pe sine însuşi în dumnezeu, declarând totul – resursele materiale, oamenii şi zidirile lor – ca fiind proprietatea sa.
Desigur, statul naţional dispare încet-încet din această ecuaţie, fiind înlocuit de forme tot mai generale de putere, în care nici măcar nu mai ştii cine se află, până la urmă, la pupitrul cel mai de sus. Iar Orwell, cu utopia Big Brother, devine iarăşi de mare actualitate. Căci cel în numele căruia se fac toate, care este adulat de mulţimi şi închinat de slujitorii „partidului”, rămâne cu totul necunoscut. Să fie oare acesta chiar vrăjmaşul lui Dumnezeu, ucigător de oameni dintru început? Cu siguranţă, luând aminte la mişcările sale, va deveni tot mai evident cine ţine frâiele politicilor publice şi ale noilor ideologii. Asta pentru cine va avea ochi să vadă şi nu se va înşela cu raţia de plăcere primită în diversele oferte ale drogului cotidian.
Am fost întrebat de ce se grăbesc lucrurile, de ce noile stăpâniri ale României impun mai mult pe ascuns decât pe faţă o legislaţie care, structural, conduce la disoluţia educaţiei, a familiei, a economiei şi statului în ansamblul lui. Răspunsuri geopolitice pot fi date, explicaţii economice şi culturale sunt uşor de găsit, în contextul fluxurilor ideologice ce marchează lumea astăzi, însă tare mi-e teamă că, acordând prea mare atenţie acestor lucruri, pierdem din vedere esenţialul. Răspunsul şi protecţia în faţa acestor uriaşe curente disolutive pentru umanitatea zilelor noastre nu-l mai poate da omul singur. Este nevoie de o întoarcere radicală a noastră către Dumnezeu, Cel care a făcut această lume şi are, desigur, ultimul cuvânt de spus în destinul ei. Dacă nu ne ancorăm în Absolut, cu siguranţă nu mai avem nici o şansă, iar dacă o vom face, chiar şi numai în chip individual, ca şi familii sau comunităţi, atunci măcar putem spune la Judecata lui Dumnezeu că am făcut tot ceea ce a depins de noi. Putem oare spune acest lucru fiecare în faţa propriei conştiinţe, înainte de-a ne plânge de Apocalipsa care vine peste noi?
Aşadar, cu gândul la Dumnezeu, cu viaţa pusă în mâinile Lui, să ne luptăm zilnic pentru a ne apăra credinţa, familia, rânduielile şi, până la urmă, conştiinţa că răsăritul zilei de mâine aparţine Celui ce a dat viaţă întregii zidiri, bunului Dumnezeu.
 Virgiliu Gheorghe


foto: cezar machidon