La români sărbătorile de iarnă se desfăşoară între 24 decembrie şi 7 ianuarie şi au ca puncte centrale zilele Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei (cu ajunurile respective), caracteristica lor cea mai importantă fiind repertoriul neasemuit de bogat în datine şi credinţe, în realizări artistice literare, muzicale, coregrafice etc.
Colindele, colindele de copii, urările de belşug şi recoltă bogată cu Plugul, Pluguşorul, Sorcova, Vasilca, Jocurile cu măşti (Capra, Cerbul, Brezaia, Turca), Cântecele de stea sunt câteva din manifestările folclorice care fac din sărbătorile de iarnă unele din cele mai spectaculoase manifestări spirituale ale poporului nostru.
Colindele, colindele de copii, urările de belşug şi recoltă bogată cu Plugul, Pluguşorul, Sorcova, Vasilca, Jocurile cu măşti (Capra, Cerbul, Brezaia, Turca), Cântecele de stea sunt câteva din manifestările folclorice care fac din sărbătorile de iarnă unele din cele mai spectaculoase manifestări spirituale ale poporului nostru.
Colindatul
Colindatul deschide de obicei ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de Anul Nou. La colindat participă tot satul tradiţional, deşi efectiv colindă doar copiii şi flăcăii, constituiţi în cete, ceata fiind alcătuită după o orânduială bine stabilită, având o ierarhie proprie, un conducător şi un loc de întâlnire. Ea este structura care stăpâneşte, în timpul sărbătorilor Anului Nou, viaţa satului. Amploarea colindatului este determinată de "Festum incipium" al Anului Nou, caracter care a imprimat obiceiurilor legate de noul an nuanţe de ceremonie deschisă, primitoare de înnoiri. Tot ce se petrece în această perioadă trebuie să aibă un caracter augural, colindele caracterizându-se prin crearea unei atmosfere pline de optimism în care se formulează dorinţe şi năzuinţe ale oamenilor, acesta atingând chiar limitele fabulosului. Iată Urarea piţărăilor (colindători copii) din Hunedoara:
"Câţi cărbuni în vatră,
Atâţia peţitori la fată,
Câte pietre pe râu,
Atâtea stoguri de grâu;
Câte aşchii la tăietor,
Atâţia copii după cuptor."
Darul oferit de gazde colindătorilor (în forma tradiţională a obiceiului) este colacul, el însuşi semn de belşug şi roade bogate.
Colinde cunoscute:
Trei pastori... Trei păstori
Trei păstori se întâlniră
Trei păstori se întâlniră
Raza soarelui
Floarea soarelui
Şi aşa se sfătuiră:
Haideţi faţilor să mergem
Haideţi faţilor să mergem
Raza soarelui
Floarea soarelui
Floricele să culegem
Şi să facem o cunună
Şi să facem o cunună
Raza soarelui
Floarea soarelui
S-o împletim cu voie bună
Şi s-o ducem lui Hristos
Şi s-o ducem lui Hristos
Raza soarelui
Floarea soarelui
Să ne fie de folos
La anul şi la mulţi ani!
O, ce veste minunată
O ce veste... O, ce veste minunată
În Bethleem ni s-arată
C-astăzi s-a născut
Cel făr de-nceput
Cum au spus prorocii
C-astăzi s-a născut
Cel făr de-nceput
Cum au spus prorocii:
Că la Bethleem Maria
Săvârşind călătoria
Intr-un mic sălaş
Din acest oraş
A născut ea pe Hristos
Pe fiul cel făr de nume
Tatăl l-a trimis în lume
Să se nască
Şi să crească
Să ne mântuiască
Să se nască
Şi să crească
Să ne mântuiască.
Colindatul deschide de obicei ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de Anul Nou. La colindat participă tot satul tradiţional, deşi efectiv colindă doar copiii şi flăcăii, constituiţi în cete, ceata fiind alcătuită după o orânduială bine stabilită, având o ierarhie proprie, un conducător şi un loc de întâlnire. Ea este structura care stăpâneşte, în timpul sărbătorilor Anului Nou, viaţa satului. Amploarea colindatului este determinată de "Festum incipium" al Anului Nou, caracter care a imprimat obiceiurilor legate de noul an nuanţe de ceremonie deschisă, primitoare de înnoiri. Tot ce se petrece în această perioadă trebuie să aibă un caracter augural, colindele caracterizându-se prin crearea unei atmosfere pline de optimism în care se formulează dorinţe şi năzuinţe ale oamenilor, acesta atingând chiar limitele fabulosului. Iată Urarea piţărăilor (colindători copii) din Hunedoara:
"Câţi cărbuni în vatră,
Atâţia peţitori la fată,
Câte pietre pe râu,
Atâtea stoguri de grâu;
Câte aşchii la tăietor,
Atâţia copii după cuptor."
Darul oferit de gazde colindătorilor (în forma tradiţională a obiceiului) este colacul, el însuşi semn de belşug şi roade bogate.
Colinde cunoscute:
Trei pastori... Trei păstori
Trei păstori se întâlniră
Trei păstori se întâlniră
Raza soarelui
Floarea soarelui
Şi aşa se sfătuiră:
Haideţi faţilor să mergem
Haideţi faţilor să mergem
Raza soarelui
Floarea soarelui
Floricele să culegem
Şi să facem o cunună
Şi să facem o cunună
Raza soarelui
Floarea soarelui
S-o împletim cu voie bună
Şi s-o ducem lui Hristos
Şi s-o ducem lui Hristos
Raza soarelui
Floarea soarelui
Să ne fie de folos
La anul şi la mulţi ani!
O, ce veste minunată
O ce veste... O, ce veste minunată
În Bethleem ni s-arată
C-astăzi s-a născut
Cel făr de-nceput
Cum au spus prorocii
C-astăzi s-a născut
Cel făr de-nceput
Cum au spus prorocii:
Că la Bethleem Maria
Săvârşind călătoria
Intr-un mic sălaş
Din acest oraş
A născut ea pe Hristos
Pe fiul cel făr de nume
Tatăl l-a trimis în lume
Să se nască
Şi să crească
Să ne mântuiască
Să se nască
Şi să crească
Să ne mântuiască.
Plugul
În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi şi de bărbaţi de curând însuraţi pleacă cu Plugul - străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, a ajuns o urare obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Urarea de pluguşor este de fapt un adevărat poem care deschide cu har, recurgând la elemente fabuloase, toate muncile agricole. Obiceiul contribuie la veselia generală a sărbătorilor de Anul Nou, colorând desfăşurarea acestei sărbători cu acele elemente care ilustrează una din principalele ocupaţii ale poporului nostru - agricultura.
În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi şi de bărbaţi de curând însuraţi pleacă cu Plugul - străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, a ajuns o urare obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Urarea de pluguşor este de fapt un adevărat poem care deschide cu har, recurgând la elemente fabuloase, toate muncile agricole. Obiceiul contribuie la veselia generală a sărbătorilor de Anul Nou, colorând desfăşurarea acestei sărbători cu acele elemente care ilustrează una din principalele ocupaţii ale poporului nostru - agricultura.
Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt locuite aici de masca unui singur animal, al carui nume variaza de la o regiune la alta: cerb in Hunedoara, capră sau ţurcă în Moldova şi Ardeal, boriţa (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită "brezaia" (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii) şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.
Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se înveleşte cu hârtie roşie. Peste această hârtie se pune o altă hârtie neagră, mărunt tăiată şi încreţită în forma părului. În loc de aceasta se poate lipi şi o piele subţire cu păr pe ea.
În dreptul ochilor se fac în lemn două scobituri unde se pun două boabe de fasole mari, aloe, cu pete negre, peste care se lipeşte hârtia neagră cu încreţituri sau pielea cu păr. În loc de urechi, capra are două găvane de lingură.
Pe ceafă are patru corniţe, frumos împodobite cu hârtie colorată, pe care se află înşirate şiraguri de mărgele sau hurmuzi. În dosul coarnelor se află o oglindă care răsfrânge foarte mândru lumina de pe la casele unde intră capra noaptea.
În cele două falci de sus ale capului, se pune falca de jos, care se misca în jurul unui cui care nu se vede. Această falcă este îmbracată la fel ca şi capul. Sub ceafă este o gaură în care se pune un băţ lung de un cot, de care se ţine capra. De partea de dinaintea fălcii de jos se află atârnat un clopoţel, iar de partea de dinapoi se afla legată o sârmă. Daca aceasta sârmă se lasă slobodă, partea de dinaintea fălcii de jos atârnă şi astfel gura caprei se deschide.
Daca s-ar trage scurt de sârma, gura caprei s-ar închide printr-o clampăneală seaca, de lemn. Fireşte clopoţelul sună. Atât băţul, cât şi sârma sunt aoperite cu un sac de formă tronconica, de pânză groasă de sac, care, spe a sta umflată şi a acoperi astfel pe cel ce va ţine capra de băţ, va clămpăni-o şi va juca-o, are legate pe dinauntru nişte cercuri de sârmă sau de lemn.
Masca este insotita de o ceata zgomotoasa, cu nelipsitii lautari ce acompaniaza dansul caprei. Capra salta si se smuceste, se roteste si se apleaca, clampanind ritmic din falcile de lemn.
Un spectacol autentic trezeşte în asistenţă fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei.
Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări ale măştilor (căiuţii-feciori travestiti în crai, ţurca-mască de taur ..), întalnite în satele româneşti la vremea Crăciunului provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.
Umblatul cu ursul
Spre deosebire de Capră, această datină e întalnită doar în Moldova, de Anul Nou. S-a avansat chiar ipoteza ca la originea ei s-ar afla un cult traco-getic.
Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap şi umeri blana unui animal ucis, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roşii. Alteori, masca este mai simplă : capul ursului se confecţionează dintr-un schelet de lemn acoperit cu o bucată de blană, iar trupul dintr-o pânză solidă, astfel ornată încât să sugereze perii maronii caracteristici.
Masca este condusă de un "Ursar", însotită de muzicanţi si urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul "puiului de urs").
Aţâţaţă de ursar ( "Joacă bine, măi Martine,/Că-ţi dau pâine cu măsline"), în răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, ţinându-şi echilibrul cu ajutorul unui ciomag, masca mormăie şi imită paşii legănaţi şi sacadaţi ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Jocul său trebuie să fi avut, la origine, rolul de a purifica şi feritiliza solul în noul an. Reprezentaţia se încheie cu obisnuitele urări adresate asistenţei.
Plugusorul
El e întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Textul pluguşorului şi-a pierdut astăzi caracterul de incantaţie magică.
Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai optimistă, pe masură ce se apropie de sfârşit.
Sorcova
Aparţinând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor.Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcova confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată.
Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar “surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore.
Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare si tinereţe celui vizat.Textul urării, care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întarească efectul mişcării sorcovei.
Obicei augural din ciclul manifestărilor închinate întâmpinării Anului Nou. Însemnul ritual este alcătuit dintr-un băţ sau o ramură verde, împodobită. Obiceiul se practică de către un băiat, iar gazdelor li se adresează urări de bun augur, invocându-se sănătatea, belşugul şi prosperitatea:
Să trăiţi, să-mbătrâniţi,
Peste vară, primăvară,
Ca un păr, ca un măr,
Ca un fir de trandafir,
Tare ca piatra
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul.
La anul şi la mulţi ani!
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul.
La anul şi la mulţi ani!
ursa:
Cu hramul Sfântul Apostol Andrei - Ocrotitorul României
amenajat un platou pentru slujbe. În peşteră se afla icoana Sfântului Andrei, cel cunoscut drept apostolul care a creştinat ţinuturile de la nord de Dunăre. La 30 iulie 1944, Episcopul Chesarie Păunescu a sfinţit locul, redându-l cultului, redevenind loc de închinare şi de rugăciune, aşa cum a fost în decursul vremurilor. Greutăţile războiului au dus însă, încetul cu încetul, la uitarea peşterii şi la intrarea ei în ruină. Starea de degradare s-a accentuat o dată cu desfiinţarea forţată a Episcopiei de Constanţa, în anul 1948, şi transferarea Episcopului Chesarie şi a administraţiei eparhiale la Galaţi. 
Arhitectura peşterii
